sâmbătă, 9 ianuarie 2010

 
Această folositoare carte dată la lumină în luna decembrie a anului 2009 s-a întocmit de către mine Seracovan Veronica care cu multă rîvnă şi cu luare aminte m-am sârguit a o face cât mai cuprinzătoare pentru trebuinţele celor ce iubesc arta şi caută înţelepciunea. Pentru greşalele ce se vor fi strecurat rog pe cititor să le întrepte cu inima blîndă iar nu osândind. 


Ilustratiile:Seracovan Veronica
Coperta:Seracovan Veronica
Tehnoredactare:Seracovan Veronica
Culegerea textului:Seracovan Veronica

 Copyright 2009.Sercovan Veronica
Toate drepturile rezervate autoarei
Decrierea CiP a Bibliotecii Nationale a Romaniei
Seracovan Veronica
Povestea locului- Seracovan Veronica
Timisoara, Editura Ornella Design 2009
  ISBN- 978-973-88776-7-2
  Toate drepturile rezervate autoarei
  Editura Ornella Studio Design 2009
  Timişoara  
  Piaţa Unirii Nr 4 





Motto
„Facerea cãrþilor nu are sfârşit” 
Ecleziastul  




 



   
 
POSTMODERNISMUL ŞI EPOCA ACTUALĂ



   


 Ar fi prea simplu acum pentru că domneşte dezordinea să ne mai întoarcem la vechea ordine. Ne-am fi plictisit de artă dacă ar fi trebuit să admiram numai „Meninele” lui Velasqez , compoziţiile alegorice ale lui Delacroix de genul Moartea lui Sardanapal”, să-l ascultăm tot pe Mozart...

Dacă am vrea să judecăm timpul în care trăim prin
mijlocirea unei singure imagini ale sale riscăm foarte
mult să greşim pentru că nu înţelegem prea mare
lucru....Această epocă este peste măsură de crudă. 
Postmodernisul trăieşte peste tot pe Terra nu doar în America şi Europa aşa ca un virus care intră pe internet fără să ceară voie. Contestă totul dar sfârşeşte prin a
îngloba tot ce contestă: un amalgam din toată
civilizaţia derulat, fragmetat şi combinat la
întâmplare. Judecăţile de valoare reflectă sensibilitatea, gradul de cultură şi perspectiva celui care le face. Schimbări bruşte şi înlocuiri cu prodigioase mijloace mecanice şi iată în ce epocă crudă ne găsim. Un dinamism confuz. Cine poate să prevadă consecinţele haosului dinflacără, simbolurile inconştiente de la frontiere? Ale noroiului , ale putrezicinii ? Se construişte un nou univers? Fascismul şi estetica defilărilor din regimurile totalitare ar fi procedat la un compromis asemănător. Respinge de asemenea graniţele
rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei
şi forme. Concepţia intelectuală prea riguros statică într-un dinamism prea confuz . Este o reâmpachetare amestecand ideii şi care înlocuieşte opera de artă cu adevărul ei absolut.(T.Jefferson). Dar leacul clasic religios sau dictatorial nu-l mai vrea nimeni.
  Bat la o uşă , e o uşa de fier dar atât de bine este pusă folia aceea de plastic încât imită lemnul şi aş vrea să cred că e poarta unei cetăţi medievale dar nu pot...nici măcar poarta unei case de vreo 200 de ani în care prin anii ‚ 70 se turnase filmul „Prin cenuşa imperiului”...căci în casa aia locuiesc şi eu acum şi până şi geamurile ferestrelor sânt „termopane”.  
  Şi totuşi ce se poate face când acum postmodernismul mi se pare că seamănă cu un joc de copii cărora părinţii le-au dat toate jucăriile dar ei plictisiţi nu se mai joacă aşa că lasă un computer să facă asta în locul lor.... Ca o sală a oglinzilor pusă într-o staţie de metrou şi unde toată lumea vede pe toată lumea...
  Şi pentru ca chiria este prea scumpă în Mega-oraşul ăsta ne trebuie cât mai mult „cyber-spaţiu”, la „draq’ ” cu vatra satului, e demodată şi asta, am spune ca e perimată şi nostalgia cu miturile ei arhetipale! Ba, totuşi chiar ne-am mai putea folosi un pic de femeie (a recicla este tipic!) imaginea sexului se vinde bine: cum încălţămintele lor nu mai au flecuri hai să zicem „gata cu echilibrul” viaţa este altceva: o fertilizare în vitro, pe mână i s-ar pune cătuşe pentru că până şi sărutul este gestul mecanic de a pune margarină pe o felie pentru toaster. 
  Mai întâi a fost cuvântul! Era o carte...(ce-i aia carte? Gutemberg a murit de mult!) în care femeile culegeau grâul, unii bărbaţi luptau (nu e un film). O ciudată rescriere a poveştii în stil psihanalitic! Cuvintele sânt albe ca zăpada şi din gândul meu coboară pe hârtie ca boabele de cafea pe un cearşaf mototolit după „Ultima noapte de dragoste şi întâia noapte de război”. Gândurile mele şi culorile cu care pictez, seminţe ascunse în pământ toamna, dacă nu le-aş pune acolo ar zbura pe cer ca fluturii.
  Inventasem cândva ceasul şi birtul ca să şedem de taină. Cui îi trebuia consultanţa psihologică dacă Dumnezeu stătea în cer undeva ascuns după nouri...Îmi aduc aminte de copilărie când priveam avioanele şi cântam naivă „Avion cu motor, ia-mă şi pe mine în zbor” , nu ştiam că cerul avea să fie în mod „fundamentalist” curăţat de păsări dar plin de emigranţi...Şi mai cântam prin anii 70 că ”Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat/ Vom face altul pe mal în jos / Altul mai trainic şi mai frumos”. Estetizarea violenţei tehnologice: deci podul va fi de inox sau mai bine nu va mai fi deloc, mai bine fibră optică....ce ne mai trebuie poduri ca şi punţi între oameni şi idei...avem informaţia şi comunicarea pe internet! 
Poate ca miraculosul ne scaldă şi ne înconjoară deşi noi încă nu-l vedem, se va şti poate peste 50 de ani sau nici atunci care este valoarea absolută a artei acum.
  Am o pânză de in...cândva mâini meşteşugite au ţesut-o...Aş vrea s-o pictez, s-o împodobesc cu strălucirea culorii dar mai simplu este să folosesc măşti dintr-un teatru şi obiecte cumpărate la ”antichităţi” ca dintr-un muzeu imaginar şi iată cum obţin un ready-made expresiv! Ce ramă să-i pun? Se potriveşte o pastişă hazadată, de fapt nu-mi mai trebuie rama, o am deja făcută, este ecletismul Jugenstilului...























Am învăţat din cărţi ce este apa, ce-i un mic pârâu şi l-am găsit aici, am învăţat din cărţi ce-i istoria şi am găsit-o aici, am învăţat ce-i omenia şi am găsit-o aici şi pe ea aievea ca pe o poveste de demult uitată şi prăfuită. 
Cum ar putea fi altfel când aici este locul legendei lui Iovan Iorgovan. E o lume a basmului, încă plac poveştile, ei au timp, încă mult să stea de taină unii cu alţii, mai născocesc câte ceva dar cu un sens anume, prestabilit. Am fost mereu o fire curioasă, îmi place şi acum „cotrobăiala” în târgurile de antichităţi, în pieţele de vechituri, îmi place acea emoţie a descoperirii unor lucruri sau fapte pentru care pot păstra o simpatie. Adesea şi de viaţa altora chiar necunoscuţi cărora dacă le-aş fi vorbit ei poate mi-ar fi surâs. Mereu am avut acel sentiment de legătură, de sprijin optimist, una atât de blândă ca să accepte şi lacrimile tristeţii, ale deznădejdii mele. După ce am colindat lumea, m-am întors în locurile de care copilăria mea este legată. 
Printre puţinele rămase căci vechiul oraş Orşova este sub ape. Nici unde în această lume atât de mare nu m-am simţit niciodată acasă ca aici în sudul Banatului pentru că satele cu case mici şi sărăcăcioase de piatră erau însăşi izvorul artei mele. Tot ce învăţasem din cărţi aici era aievea, comparam micile ferestre şi frumoasele porţi cu ambiţiile arhitectonice ale occidentului. Abia atunci lumina s-a ivit: trebuia să caut înţelegerea din toate aceste lucruri şi întâmplări ale vieţilor oamenilor, ale istoriei şi acestei înţelegeri să-i caut noi sensuri, să descopăr cele ascunse de veacuri. Mai întâi aceste vii emoţii aveau să mă rănească, sărăcia materială opusă abundenţei şi tuturor ce ne erau mai înainte puternici. Nu tristeţe, nu jale nu deşertăciune, nu inutilitate ci toate la un loc! 
Mi-am ridicat apoi ochii să văd ce face Dumnezeu dacă este după nouri sau ne vede.... Niciunde în altă parte a lumii nu mi s-au luminat aceste adevăruri care adâncesc sensibilitatea, nu e o iluzie a perenităţii ci simt că sânt unită cu oamenii din jurul meu printr-un misterios ritm dătător de viaţă. Privind ar putea fi şi o altfel de experienţă: ar trebui un alt tip de percepţii sau o gândire analitică sau un altfel de abordare ca să găsim acolo întâi zbuciumul apoi odihna truditorului. Există trei stări ale omului: a indiferenţei, când trece prin toate fără a face nimic, a acţiunii când se istoveşte de muncă şi a contemplaţiei când se bucură de ea. Omul care lucrează are un anume tip de energie. Îşi consumă timpul altfel: are ceva de făcut.  
Străduţe abrupte şi întortocheate pavate cândva demult de oameni harnici, pietrele sînt încă frumos aranjate şi trotuarele au bordura uşor mai înaltă. Paşii mei le străbat şi gândul îmi zboară ... timpul se dilată , mă întorc cu două trei sute de ani în urmă când satul fusese ars de turci în lupta dintre cele două imperii... Apoi la Iorgovan şi la prinţesa lui cu balaurul...
Descifrarea şi înţelegerea se află dincolo de percepţia mea directă , adevărul eu zic că doar unul singur se regăseşte undeva la un capăt de drum abia la sfârşitul unor experienţe şi al unor acumulări sedimentate.
Casele au ziduri groase din piatră, înăuntru nu am semnal la telefon. Aici totul e diferit dar găsesc că lumea e iluzorie, fiecare casă îşi are povestea ei fiecare stradă o altă poveste. Peste tot ziduri înalte de piatrã. Omului îi trebuie o casă pentru frica lui. O legendă populară spune că Dumnezeu l-a învăţat pe om cum să îşi zidească o casă dar diavolul a stat la pândă şi s-a uitat şi el numai că nu a reuşit să facă ferestrele şi uşile, acestea sânt punţi peste singurătate către lume. Zidul este o închidere care se deschide aşa cum prietenia închide, adună ce este afecţiune şi se deschide spre ce este omenesc.
Există cei care nu pot participa sau chiar dacă o fac participă cu un anume refuz, sânt cei îngrădiţi , cei a căror minte nu poate trece peste nici un zid niciodată, sânt conştiinţe zgomotoase care trăiesc prin contrastele cu ceilalţi dar care din ignoranţă rămân într-un univers limitat.
Zidul este ca o lege. Legile nu sânt gata făcute, ele se fac. Singurele legi primite de om de la Dumnezeu sânt cele zece porunci .Tablele legii au servit oamenilor drept model, apoi oamenii au făcut mereu alte şi alte legi. Aşa şi zidurile: nu au fost construite de la început dar au mai si făcut mereu altele şi altele. Nu toate de apărare, unele pe care le-au făcut erau spre a se arăta lumii întregi măiestria, meşteşugul , şi minunăţia minţilor care le-au conceput. Mă gândesc la asizele bizantine, la bolţile etruscilor, la turnurile catedralelor catolice.
Pe aici toate sânt încă aşa cum au fost...Ca si cusăturile ornamentale de pe vesmintele moştenite cu care se împodobesc în zilele de bal.  
Îmi găsesc cunoştinţe printre localnici, mulţi îmi sânt neamuri mai îndepărtate. Pe unii nu i-am cunoscut dar mi se spun poveşti despre ei. S-au dus demult şi s-ar uita şi poveştile despre ei daca nu le-aş scrie eu să rămână mai departe pentru voi. Poveşti frumoase de dragoste, aproape că aş putea scrie şi eu un alt Decameron
Trecuse toamna şi m-a prins aici o iarnă adevărată cu zăpada de 80 cm. Ningea cu fulgi mari şi eu lângă focul ce ardea zdravăn în şemineul imens aveam să scriu despre miturile arhetipale şi arhaice din creaţia lui Brâncuşi, despre postmodernism şi epoca actuală.
Ce minune că stau aici! Ce loc frumos, ce colţ de rai! Ce păcat că omul modern e atât de însingurat , de umilit că nici măcar nu-şi mai dă seama că instinctele îi sânt atenuate şi a pierdut intuiţia. Am simţit în interiorul meu nu pauza iernii ci primăvara ce va veni după ea, cum se furişează şi abea aşteaptă să zvâcnească din nou.
Vara am pictat la moară la umbra unui nuc. Îmi plac copacii pentru că spre deosebire de oameni ei înfloresc şi fac fructe în locul unde îşi au radăcinile. Sângele mi se umplea din nou de viaţă am simţit că trăiesc cu adevărat, din abundenţă şi din plin chiar detalii ale căror sensuri aveau ceva mai mult decât o simplă contemplare. Nu am idealizat sensul amăgirii, nu-mi plac dulcegăriile, sânt desuete şi ridicole. Am pictat sub un soare arzând lângă pod case vechi cu aspectul unor fortăreţe medievale cu ferestre foarte mici undeva pe sus şi ziduri de piatră. Aşa că am înţeles mai bine ce este arhetipul materiei dense. 
Am pictat şi construcţia cu perspective complicate ce adăpostea cazanul de făcut răchie. Când am dus o parte din lucrări la Orşova era pe la începutul toamnei , micuţa clădire avea ca niciodată uşa deschisă. Am intrat curioasă să văd cum e înăuntru, arăta ca picturile în clar obscur din qatrocentto. Fiul meu m-a întrebat unde am întârziat atâta şi am răspuns în culmea entuziasmului:
”- Ştii ce am văzut? Un cazan mare cu foc arzând şi cu oameni în el, unul mesteca şi alţii stăteau pe afară.  
-Şi unde ai văzut asta? Ai fost în iad?...”
Îmi place mult acea lucrare mai ales cromatica ei. De trei ori am refăcut-o, îmi spunea dimineaţa la cafea prietenul meu:
„Ai pus prea mult roz! Nu-i bine, roz poartă fetele mici, lor le stă bine, acoperişul este vechi şi tabla lui e ruginită!” Şi tot vorbind noi despre culori îmi zice el ”Culorile le vezi, e simplu... crezi că bătrânii erau proşti? Ai văzut pe straie şi le cusau la lampă ca nici nu aveau curent. Merg între ele roşu cu galben şi albastru dar să fie curate, şi alb şi negru se potrivesc dar nu le amesteci între ele aiurea şi le arunci pe pînză fără să te gândeşti ”
Pictura nu-mi aparţine, adesea mă miram cum mi-au ieşit aşa, parcă un spirit fugar şi nestaşnic îşi găsise loc în mine şi din vârful pensulei mele culorile începeau să cânte de la sine ca un copil căruia îi pui un pic de muzică şi începe imediat să joace, să danseze. Ritmul. Ăsta e. Paşii de brâu din Banat nu pot fi înţeleşi ei pot fi simţiţi, plutesc deasupra pământului ca o poezie , ca aburul din prima zi a lumii când Dumnezeu a creat-o.
Oamenii taie lemne din padure apoi le vând. Stânjenarii stau „ dă taină” seara şi beau numai răchie de prună de toamnă „nesmintitoare de minte” mie nu îmi place băutura aia deloc, e prea slabă aşa că beau bere. Îmi spun poveşti de şezătoare cu lupi, cu femei, cu vrăji adică ”făcături” le zic ei. Dar în vorba lor nu sesizez nimic artificial dar nici vulgar, stă în natura bunului lor simţ echilibrul. Perversităţile lumii moderne n-au ce căuta în această comunitate arhaică cu cenzura atât de drastică. Vorbesc în dialect, aşa au păstrat cuvintele. Pentru mine e ca o limbă străină greu de învăţat, am crescut în oraş într-un alt mediu. N-ar trebui să fie o limbă străină pentru că e chiar limba strămoşilor mei, e ca un cântec frumos cu poezia întrânsul. 
Nu sânt simple asociaţii de complexe sonore, eu le înţeleg ca fiind mai degrabă obiecte de pură exprimare estetică. Indiferent de discurs scurgerea cuvintelor mă delectează, prin desfăşurarea lor conţin un avânt, o revărsare. Pronunţia lor e particulară: succesiunea sunetelor, alternanţa dintre vocale şi consoane are o armonie. Când cuvântul e tipărit e fixat definitiv pe hârtie, e lipit pentru totdeauna. Dialectul l-au păstrat diferit de alţii din alte zone printr-o altfel de rostire prin aer plutind ca un fluid nevăzut, ca aceea atracţie ce-o au îndrăgostiţii în privirea lor. Expresiile simple şi fireşti sânt ca o culoare primară, conţin adevăruri verificate: ”cum dai bună ziua aşa ţi se răspunde”. 
Am stat în acest sat o perioadă pentru a înţelege mai bine civilizaţia agrară, arhaică, realitatea directă nemijlocită, felul în care lumea s-a schimbat. Pierzând legătura cu natura omul modern s-a pierdut de fapt pe sine. 
Pe aici n-au fost împăraţi... decât în vizită. Au fost oameni mai săraci dar care au făcut copii şi pentru fiecare copil au zidit câte o casă de piatră. De asta e acum satul aşa de îngrămădit.
Ziduri mari, ziduri de piatră peste tot prin satul acesta. Cred că zidul este o limită între vis şi realitate, între posibilităţile real pierdute şi cele imaginate, ocazii ratate şi întâmplări neprevăzute dar reale. În unele judecăţi de valoare există dispreţ faţa de oniric, chiar de acumulările din subconştient, excesul de critică şi de raţionlism şterge nuanţe psihologice importante. Din subconştientient ca de după un zid nevăzut vin toate acele forţe lăuntrice . Comunicăm între noi prin reveriile şi atitudinile noastre aşa cum un zid are ferestre sau uşi. Un zid închis este ca un om însingurat, ca o casă goală a nimănui. Reinventăm socializarea? Comunicăm? Cum şi în ce fel? Mă duc să cumpăr pâine şi vânzătoarea îmi spune că suntem neamuri. 
Mă duc la birt să-mi iau ţigări şi altă vânzătoare despre care ştiu că nu demult i-a murit bărbatul mă întrebă ce am mai pictat. Zice că ei îi place ce lucrez. Plec. Pe drum o bătrână cu cârpă în cap îmi dă „Ziua bună”. N-o cunosc, nu ştiu cine este şi poate nici ea nu ştie cine sânt. Eu ar fi trebuit să-i dau ei nu ea mie. Cuiva îi pasă de mine deci exist.O altă femeie bătrână „a lui Macu” mă întreabă dacă sânt bolnavă pentru că sânt palidă, am citit şi am scris fără să ies din casa câteva zile.
Fetele sânt frumoase, vietăţi în floarea tinereţii lor ce vor naşte copii sănătoşi să ducă neamul mai departe. Probabil cândva eram şi eu ca ele... .
 Şi copiii îmi spun poveşti tot de-ale locului:
„Să ştiţi tanti Veronica că aici în moara asta pe care o pictaţi dumneavoastră stă ascuns un urs mare. Nu-i voie ca să intram noi copiii, să ne băgăm acolo, dar un băiat mai mare odată totuşi a intrat şi a văzut laba ursului cu gheare cu tot” Aici izvorăşte viaţa ca şi apa din stâncă. Mă uit la copii , se joacă ascunsa, sar peste Bigăr acolo unde nu e pod. Râsul lor e plin de voioşie, cu inocenţa şi naivitatea lor îmi par aproape îngeri. Tot acolo sub moară am văzut într-o seară o fată şi un băiat sărutându-se urcând mai sus pe scări unde era mai întuneric. Lumea lor era doar a lor fiecare era perechea inimii celuilalt .Vedeam şi pe alţii mergând de mână când întunericul serii se lăsa lin.
Nu numai cantitatea şi gustul pe care l-ar fi avut făina măcinată de mori mă interesează acum ci felul în care oamenii din trecut fără a fi avut cunoştinţe de inginerie hidraulică au reuşit toate acestea. Şi nici din ce sărăcie materială au ajuns să se folosească de ce aveau mai la îndemână ca să poată supravieţui: lemnul tăiat din pădure, să zidească piatră pe piatră să gândească mai ales ce să facă cu toate acestea la un loc. Dar mai ales că după ce toate au fost făcute au mai avut timp de glume, de cântec şi de dragoste şi le-au păstrat până la generaţia mea, până acum când abia o parte din mori mai funcţionează dar au rămas ca şi crucile unui cimitir părăsit, loc de reculegere, de rememorare a unui trecut nu tocmai îndepărtat în care cele sfinte şi cele frumoase stau ascunse ca lacrimile sub basmaua neagră a unei femei bătrâne. Nu tristeţii îi dau sens , nu nostalgiei deşarte ci înţelegerii ce rămâne după ce toate aveau să fie demult trecute. Cum avea să fi fost vorba de „rând” fără nici un program scris al utilizării morii, cum s-ar fi moştenit între neamuri fără succesiuni obositoare, fără tribunale şi avocaţi , actele scrise au apărut în timpurile moderne când cuvântul nu mai era cuvânt. Cum le-au gândit, cum le-au cioplit, le-au zidit si cum le-au reparat? Cum le-au păstrat? Peste toate acestea se aşterne acum tăcerea ca zăpada peste tot satul ăsta mic dar altfel decât oricare alt sat din Banat şi ninge şi iar ninge şi stau de un an aici cu spatele la şemineul în care arde un foc imens şi de un an mă tot gândesc la toate acestea şi am să mă gândesc toată viaţa ca să îmi dau seama că nici nu îmi ajunge o singură viaţă ca să pictez şi să scriu tot ce văd cu ochii aici şi tot ce lumina minţi mele desluşeşte în cele de pe acest pământ râvnit de imperii.
Cea mai sensibilă dimensiune umană este verticalitatea, este ca o scară care urcă la cer. După ce a urcat omul este marcat de spaima căderii, ca şi zidul de prăbuşire. Cei care nu urcă nici nu coboară, ei sânt marcaţi doar de bucuria de a trăi, de a bea, de a mânca şi atât. Pentru cădere nu e nevoie de un spaţiu imens, prăbuşirea se aseamănă singurătăţii unui suflet părăsit. Coşmarele căderii sânt spaimele unui destin, o acumulare de nefericiri. Şi zidul este tot o acumulare, distrugerea lui repetă prăbuşirea abisului: totul se înăbuşe se pierde, neantul profunzimilor ajuns la o limită înspăimântătoare de unde nu se mai întoarce. Forţa care există în materie s-a transformat în experienţă iar această experienţă acumulată se transformă în înţelepciune, rodul din odihna finală a gânditorului. 
Casele cu zidurile lor de piatră pe care le-am pictat în vara asta peste o sută de ani nu vor mai fi aşa sau nu vor mai fi deloc. Nu-mi plac nostalgiile sfâşietoare năzuinţa înverşunată după ceva ce nu există e deprimantă. Dar există în nostalgie un dor de ceva ca presimţirea unei fericiri pierdute poate necunoscute...poate necuprinse, o dulce melancolie după ce pierderea şi-a pierdut amărăcunea. Mă bucur retrospectiv de toate şi abia atunci îmi însuşesc lăuntric tot ce s-a pierdut. Câteodată vrem mai mult, luxul artificial. Poate ne simţim diminuaţi striviţi sau umiliţi în sărăcia noastră materială. Dar există în natura firii necesitatea luptei a rezistenţei a supravieţuirii dar într-un anume mod . Strict ca o poruncă.
Lumina înţelegerii mi s-a ivit şi cele fără vorbe au căpătat grai. Cât de deşarte sânt toate cu care ne înconjurăm pe lumea asta...şi pierdem chiar esenţialul: bunătatea, veselia ,cele frumoase ale vieţii. În câte tipuri de filozofii s-a încurcat mintea omenească şi cum şi-a pierdut timpul de veacuri să se mire şi să se iar mire unii de pe alţii de bogăţii neasemuite şi câte războaie au stat în spatele acestora? Catedrale imense ce te aruncă în agorafobie şi în spaime nedesluşite dar care l-au pierdut de mult pe Dumnezeu şi continuă în numele lui să mintă lumea...Vorbe deşarte ascunse între coperte de cărţi pe care nu le mai citeşte nimeni de mult...Orgolii îngropate sub lespezi meşteşugite în marmură ...minunile veacului...Aşa e lumea de când lumea... 
Şi am stat pe o piatră la umbra nucului de lângă micuţa moară...Am stat ore întregi privind apa cum trece repede ca şi viaţa noastră, poate mai repede decât credem noi...M-am gândit la prima rugăciune a omului ”Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” dar în zilele când eu aveam să înţeleg că pâinea nu însemna doar hrană pentru trup ci mai ales pentru suflet şi pentru minte moara era oprită, nu mai măcinase nimic demult, apa trecea aiurea peste pietre, timpul trecea şi el aiurea. Morile mi se păreau acum jucării părăsite, locul din jurul lor plin de poveste, încărcat de istorii nespuse de întâmplări ştiute de toţi şi neştiute de nimeni. 
O clipă din toate cele ale vieţii mele aveam să mă opresc să aud cântecul apei aceleia şi am trăit în extaz bucuria că am putut înţelege atât de multe din atât de puţine ce ne-au mai rămas. M-am bucurat de lumina aceea ce s-a ivit minţii mele după atât de îndelungi căutări aiurea. Vă împărtăşesc şi vouă tuturor celor care doriţi această minunată bucurie. Cele mai frumoase ale vieţii sânt la îndemâna tuturor şi culmea sînt pe gratis. 
- Voi de la oraş învăţaţi aşa cum scrie-ţi la şcoală a, b, c…eu deja ştiu…
Paşii lor se legau altfel, ca într-o poezie, uşor, uşor cu o graţie ce mă fascina. Aici toate sânt ca într-o poveste nescrisă care mă aştepta pe mine iar casele mă aşteptau să le pictez. “Brâu din Banat”…compoziţie simetrică. Paşii de joc aveau un ritm plin de echilibru, cu ritm propriu dificil de învăţat, aparent mi se părea de nedesluşit, de nedezlegat ca vrăjile în care ei încă mai credeau…Eu înţelegeam bine dar eram departe…în încâlceala unei minţi obişnuită cu abstractizarea cu sinteza…Le priveam feţele, cum străluceau de bucurie, o bucurie interioară revărsându-se, trăiau din plin fiecare moment, să nu le scape nimic . Unii lângă alţii , din generaţie în generaţie venise până la mine acel joc. Se dăruiau bucuriei de a trai bine sau rău fără să se gândească prea mult…
Ce metafizică? Poveşti scrise de frustraţi...! Care din lipsa realităţii concrete scriu cărţi cu coperte frumoase… Dacă exista un nivel al transcendenţei nu mă miram, pădurea, stânca, pajiştea erau aici…de adevărate-lea…nu din poza, nu din cuvânt ci într-o existenţă ancestrală, de când omul era vânător, de când femeile năşteau copii sănătoşi…o vreme uitată….lumea modernă se încâlceşte în adjective inutil, ar vrea dar cu greu mai poate să fie naturală, uneori din toate încercările astea totul iese artificial steril, sec. Ei puteau trăi fără cuvintele oricărui critic de artă, iubeau dezlănţuit dăruindu-se până la epuizare fără să ştie ce-i mitul androgin. Nu-i învăţase nimeni, noi învăţăm despre ei. Încep să înţeleg că esenţa există dar este greu să înveţi despre ea dacă nu o cunoşti prin directa participare…Când stăteau şi vorbeau era ce noi numim terapie psihologică de comunicare…Legătura cu natura? Vorbe inutile…aici experienţa mea primea noi sensuri. Fântâni din piatră…aici era dovada mitului creaţiei. Zidirea o înţeleg ca pe o metaforă. Nu a pune piatră pe piatră e ideea ci de a face lucruri frumoase care sa-i bucure pe oameni. 
În preumblările mele după mobilă veche am trecut şi pe aici în urmă cu vreo 15 ani, tocmai schimbaseră poarta aceea veche ”cu liniuţe” cum îmi plăcea sa zic când eram copil cu o alta tot de lemn nouă şi frumos lăcuită. Dacă sînt la capitolul “schimbări” înseamnă că vor arunca şi tot ce este vechi deci îmi vor vinde comoda cu trei sertare la un preţ de nimic m-am gândit eu atunci dar cum în acea zi nu era nimeni acasă am plecat mai departe. Acum am regăsit comoda cu trei sertare într-o stare impecabilă, am restaurat-o şi am şi pictat-o ca să placă ochilor mei dimineaţa când mă scol. Şi un dulap, un fel de baroc ţărănesc, sub cele cinci sau şase straturi de vopsea date cu conştiinciozitate lemnul era perfect sănătos, nici măcar nu avea vreo carie. În ancadramentele uşilor am pictat tot ornamente într-o gama cromatică restrânsă. Cearşafurile au dantela de treizeci de centimetri şi au modele cu flori iar pe jos sînt covoare vechi ţesute de lână, moi şi foarte curate. 
Aici locuiesc fără a avea responsabilităţi majore sau istovitoare, fericită ca un copil căruia i se dau jucării frumoase şi trebuie doar sa fie cuminte. Jucăriile mele sînt pensulele şi culorile şi cuvintele şi gândurile. Acum dacă aş mai pleca de aici mi-ar părea tare tare rău. Până la Orşova sînt doar câţiva kilometri, acolo este casa mea şi mă plimb pe malul Dunării. De ce îşi mută oamenii vatra? Poate pentru nevoi materiale. Cândva vatra era un loc sacru, vatra casei cu focul ei şi vatra satului cu biserica.



 






DRUMUL SPRE GRADINĂ
M-am oprit pentru ca nu vreau să pictez întocmai ce vad, case şi străzi cu piatră, dacă le-aş vrea le-aş putea fotografia şi ar ieşi semănând foarte bine cu realitatea, dacă aş vrea ornamentele de pe ţesături , am ţesăturile la ce să mai pierd timpul şi să intru într-un decorativism ieftin? Pot să le interpretez folosindu-mă de tehnica icoanei. Mă fascinează atât de mult cromatica mai ales acum spălate şi şterse de timp şi de paşii bunicilor şi părinţilor mei, mama mea mi-a zis că o să moară şi tot nu o să înţeleagă de ce pictez eu tot pătrate, ei bine acum m-am hotărât să pictez romburi. Rombul deşi e încadrat nu are o delimitare aşa simplă directă, nu este decupat de fond mai ales că acum culorile s-au scurs întocmai aşa cum pictez cu laviuri şi culoarea se prelinge în jos şi lăsa şiroaie ca şiroaie de lacrimi sau de sânge. Prea mult dramatism? Ei bine arta se zbate sau mai bine zis le cuprinde pe toate între dezordine şi ordine, între disperare şi renunţare, între excese şi asceză. Dar mai ales inocenţă. Un artist care nu a trăit în interiorul său zbuciumul dus până la neant nu e decât o caricatură întocmai ca micile civilizaţii descrise de Cioran , cele are n-au nici măcar instinctul de supravieţuire ci doar imitaţia. Am decopertat curtea casei. Pentru că mi-am dorit experienţa lucrului direct cu materia cea mai densă. Sub un strat incert de amestec de ciment cu pământ am găsit pietre frumos aranjate ba chiar într-un mod ciudat străjuite de o bordură, mai mari şi mai mici. Când am terminat m-a întrebat dacă “ştiu cum îi zice, da land-art - adică – vezi că nu ştii - îi zice floaşter mă că aici a fost Austroungaria.” Regionalism arhaic, dar de ce să le cercetez pe toate sub lupa cunoaşterii ştiinţifice raţionale ? Grajdul care adăpostea cândva o vacă şi doi boi sau doi cai este de acum frumos văruit, roata de car pe perete şi curtea cufundată într-o tăcere de muzeu.
Cum sa fac romburile? Sânt încadrate de o linie întreruptă, cu ceva puncte, apoi mai au o alta încadrare cu alte linii, frize între ele, punctul, linia pata, mesajul pictural. Este totul gata făcut, simt că nu mai am nimic de adăugat, as putea încerca ceva pe calculator şi aia o să văd cum o sa fie. Aş putea încerca să pun direct pătura acolo, aşa mai am una, aia cu amintiri, dar nu pot avea toate lucrările cu cârpe rupte şi murdare, bucăţele diverse sau? De ce nu să încerc? N-am decât una şi dacă o stric? Gata ready-made-ul meu, un frumos colaj. Să o fac aşa pur şi simplu în tehnica cu pasta de grund abundentă şi laviuri şi în exterior pensulaţii minunate de pastă de ulei groasă? Am să mă mai gândesc la astfel de variante. Dantelele am să le lipesc alb pe alb, până la urmă suprematismul lui Malevici e un punct de referinţă.
Caut de fapt ceva suprafeţe pe care să le pot alătura şi le găsesc numai aici pretutindeni, ca şi pe iarba ce creşte printre pietrele de pe străzi. De ce atâta grabă, acest somn al conştiinţei şi al raţiunii dezvăluie o altă lume în letargie, în agonie, disperarea din adâncuri şi prea puţin extaz, aşa că o a pictez ornamentele cu un cer deasupra şi poate o pană de înger şi jos pietrele cu iarba între ele. Nu îmi place prea tare suprarealismul, lucrarea diavolului dar se potriveşte foarte bine acestei lumi disperate inconştientă de prostia ei. Pentru că dacă ar conştientă s-ar opri din teribila degringoladă care nu ştiu unde va duce. Aici e un mic colţişor unde a mai rămas un pic de trecut, poate ruşinea de părerea celorlalţi îi împinge pe oameni să nu abandoneze bunul simţ, munca şi asta le da echilibrul. Poate că e bine ca au rămas prizonieri superstiţiilor cu care au fost obişnuiţi, ca şi religia e un mod bun de viaţa, au rămas încă la un trai decent. Ce mă sperie acum mai tare este contrastul dintre realitatea aceea sumbră, negura minţii şi fărâma de bunătate ce-a mai rămas, oare cît timp va rezista presiunilor şi ispitelor? O floare o poţi rupe doar o singură dată. Mă sperie lipsa de continuitate şi răul pe care l-a făcut ateismul comunist. 
Bine că a mai rămas şi atât cât mai este ca şi bucăţile mici de ţesături de pe care copiez eu modelul, asta e un model ce-a mai rămas şi dacă ne-am trezi la timp am mai putea prelua din experienţa veacurilor. Ce lecţie bună de viaţă mi se pare exemplul ce îl am în jurul meu, hărnicia acelor mâini, privirea acelor ochi ce nu mai vad de mult lumina zilei. Este o lumina în lucrul lor, în ce ne-au lăsat şi dacă am desluşi-o câte n-am avea de învăţat. Mă întorc mereu la ţesăturile de lână, construiesc mental posibilităţi de compoziţie ca să nu înnebunesc de durere şi de spaimă, nu grija lumii mă doare ci faptul că mi se fură bucuria de a mai sapa în gradina mea frumoasă, entuziasmul descoperirii când vad cum floarea îşi deschide petalele şi fluturii şi albinele o cercetează. Piatra tace, şi zidul tace şi pânza şi lâna. Pentru mine vorbesc alteori cântă, alteori plâng. Îmi place sfioşenia aceea a oamenilor despre care se spune ca sânt smeriţi, şi am mai auzit cuvinte ca “vătămat” şi “înlemnit”, le-am auzit aici în Topleţ nu la uniunea scriitorilor. Oamenii merg la biserică cu copii şi cu flori în mână şi cum trec pe lângă mine îmi trece suparea pe pictorul Haşcă, el de ce n-a zugrăvit îngerii de pe tavanul bisericii măcar ca Boticelli. Ieri o femeie mai bătrâna mi-a zis că ”lucrul este faţa omului” cu alte cuvinte munca sa îl reprezintă. 
Culorile ţesăturilor îmi amintesc de cele ale icoanelor, de pământurile arse şi sienna şi roşul deloc stăruitor, o gramatică a echilibrului mental, n-au exaltarea fovismului nici încărcătura teatrală a barocului, nu sclipesc, nu ţipă , mă strigă ca un cântec de vioară vechi de mult uitat din lumea arhaică a baladelor a poveştilor ce mi se spun seara la lună, a tainelor nedesluşite, a tainei din faţa altarului când mă înfioară măreţia lui Dumnezeu şi nu spaima mă stăpâneşte ci speranţa. De asta ar fi fost mai bine sa rămânem ortodocşi şi cuminţi, pentru a evita zbuciumul inutil, o reţetă experimentată şi dovedită secole de-a rândul ca fiind viabilă şi generatoare de viaţă. Este un drum pe care putem merge fără a ne încurca. Cultura nu însemna sa ştii neapărat în ce an s-a născut Giotto. Cultura înseamnă măcar să fii bun creştin, să nu minţi sub pretextul “că doar n-o să spun adevărul” şi am mai auzit “că dacă ierţi eşti un fraer”. Vorbele astea eu nu le-am auzit într-un film american ci în ce ne place să numim cu mândrie deşartă spaţiul mioritic. S-au abandonat toate? S-au culcat minţile şi s-au adormit ochii conştiinţei?
Mi-am întins pânzele pe câteva şasiuri dar aşa bine le-am încleiat că s-au vălurit toate, le-am întins din nou şi iar s-au vălurit dar de data asta mai puţin pentru ca afară ploua şi s-au uscat treptat. Ca să uit de marea tragedie mă duc la gradină. De fapt acolo mă duc aproape zilnic, este ca şi Gradina Edenului. Până nu demult drumul acolo mi se părea un coşmar din cauza câinilor dar cum nici unul dintre ei nu m-a muşcat am scăpat cu bine. Trebuie neaparat şi obligatoriu că aşa este frumos să salut pe toţi oamenii care stau în faţa casei pe câte o băncuţă sau pe un scăunel, mai ales pe cei bătrâni şi care îmi răspund frumos la salut cu “să trăieşti”, unii mă întreabă cine sânt, eu sânt neam aici cu un sfert de sat din străbuni, strămoşii mei de pe Valea Seracovei. Aş fi putut merge aşa fără să mă gândesc la nimic dar sânt prea cinstită cu mine însămi şi n-o fac, să trec aşa cum se trece prin viaţa uneori fără să observi nimic, fără să înţelegi nimic.
Înainte de ajunge la monument am observat că pe acoperişul casei parohiale un cos de fum cu o forma neobişnuită, un coş foarte mare şi cu un fel de lăcaş tivit mai sus cu o boltă. Turnul bisericii pare ferecat în argint şi cu cositor, mai jos zidul e tot un gri cenuşiu mai albăstrui. Turnul şi acel coş de fum le desenez uşor plutind în aer ca un zbor, ca şi catedralele lui Monet, aşa mai în ceaţă. În faţa casei câţiva tei mari cu coroana rotundă sclipind de verdele smaraldului. Strada urcă, pe strada bisericii mă jucasem în copilărie, pe la zece ani într-o iarna când aveam un paltonaş albastru cu guler şi manşete albe era aşa o zăpadă mare că ne dădeam cu sania de sus până jos la moara de lângă pod. Strada era aceeaşi cu pavaj din piatră cubică nu foarte uzată. O stradă ce urca abrupt şi pe care am evitat mereu să o urc cu maşina. Mergeam la medicul veterinar şi la nevasta lui cea care vindea ceaiuri, aveau o mobilă rococo dar din perioada mai târzie. Amintirile îmi înnouresc mintea, Mariana cea cu care treceam dealul a murit iar MP se află în închisoare pentru crimă. Sânt sigură că aş putea reda chiar foarte uşor perspectiva plonjantă, aici se vede bine şi în compoziţie ar fi un echilibru perfect. Nu trebuie să fiu Pissaro ca să fac lucrări bune aici, subiecte găsesc la tot pasul, aş putea picta o pânză pe zi ca şi Van Gogh. M-am dus aşa de departe cu gândurile că nu am observat că în faţa mea începea gardul monumentului şi am intrat direct în el, sper că nimeni nu m-a văzut. Merg mai departe şi trec prin faţa unei case al cărui acoperiş se află în construcţie, are o stucatură interesantă, geometrică, ar fi prea banal dacă aş spune elegantă în simplitatea ei. 
Nu e elegantă deloc, e ceva ce răvăşeşte şi tulbură, urma iniţială de albastru ultramarin pe care o numeau cândva „sâneală” a lăsat locul altelor, culori pastelate mai noi cine ştie de când, de la începutul secolului poate, cred, oricum dezvăluie acum o bogăţie de griuri şi ocruri pe care le-aş fi redat minunat cu un şpaclu cu pastă nu chiar albă ca să nu fie văroasă şi peste ea aş fi venit cu mediumuri diferit colorate, ce bogăţie cromatică în reliefurile astea… O altă casă care îmi place pe această stradă este una foarte înaltă roz pal aproape stins, mie nu îmi place rozul, este potrivit pentru fetiţe mici dar aici pentru că se alătură cu fundaţia vopsită în sienna stins şi cu o poarta mare de lemn colorată şi face cu ea un contrast simultan îmi place. Are ceva de cetate, de conac boieresc dar aproape toate casele sînt la fel de înalte şi maestuozitatea asta a lor e amplificată de siguranţa cu care sânt zăvorâte porţile. Casa e păstrată în condiţii perfecte, chiar şi ferestrele cu obloane au fost bine întreţinute. Cu siguranţa aici au stat mereu oameni foarte gospodari. Mai departe la o altă casă se deschide poarta şi înăuntrul curţii pot privi: pe un perete sunt agăţate multe flori, doi băieţi de 4-5 ani trag de coadă o pisică portocalie, pisica miaună şi fuge, vine o femeie mai bătrână, probabil bunica copiilor şi îi dojeneşte. E spaţiul interior diferit de cel exterior nu numai prin definiţia delimitării suprafeţei. M-am gândit la Pontormo şi la scara lui, interiorul ca spaţiu al creaţiei şi al construcţiei spirituale. Este mărginit de ziduri şi de poartă în măsura în care permitem ca acesta mărginire să capete importanţă. Mai gravă este incapacitatea de a găsi noi soluţii, de a putea reformula sau folosi legile moştenite mai departe. Ca şi canonul în icoana bizantină: fiecare a avut voie să picteze calul şi balaurul şi sfântul şi mantia oricum a dorit dar Sfântul Gheorghe nu s-a mai dat jos de pe cal. Mai gravă este incapacitatea şi lipsa de imaginaţie în a găsi soluţii pozitive şi a dovedi creativitatea într-un loc restrâns, într-un spaţiu dat, între noţiuni exacte hotărâte şi stricte. Copiii cresc şi dorm de amiază feriţi de zgomotul marilor aglomeraţii urbane, se joacă cu o pisică vie şi ştiu că smochinele se culeg din pomul din spatele curţii acolo unde este legat câinele. Rombul şi friza, linia şerpuită sînt din neolitic dar fiecare le-a desenat, sculptat sau cusut altfel, a rămas doar esenţa, proporţia nu a fost radical modificată. 
Merg mai departe şi mai e o casa micuţă care îmi place. Are două ferestre la stradă şi tencuiala căzută lasă să se întrevadă piatra din care casa a fost construită. Portiţa mică, clanţa fără apărătoare. Nimeni n-a deschis-o de mult se vede asta pentru că în faţa ei e o pălămidă mare şi un brusture uriaş. Printr-o crăpătura zăresc curtea, ce iarbă mătăsoasă şi frumoasă, neatinsă şi necălcată de picior omenesc. Aş putea crede ca e o poveste dar povestea vi-o spun eu: în urmă cu vreo douăzeci de ani am cumpărat din această casă unul dintre cele mai frumoase dulapuri Biedermeyer cu entarsie şi încă la un preţ de nimic dar de care bătrâna învestmântată în negru părea a se fi bucurat destul de mult de vreme ce nu a obiectat nimic şi nici nu s-a tocmit deloc. Camera era podită cu scânduri de brad avea perdele de fileu de aţă frumos apretate şi călcate şi totul mirosea a naftalină Dar după ce a scos ce conţinea dulapul: hainele ei cele bune, o comoară de broderii de mătase pe catifea, dantele albe croşetate şi diferite alte minunaţii de muzeu etnografic îmi zice pe un ton din care până şi tristeţea dispăruse de mult ”acuma io ce fac cu ţoalele miele?” Şi tot ea dădu răspunsul. ”Or să le dea sau să arunce ei că doar mult nu mai trăiesc nici io” Cuvintele ei îmi erau deja prea mult şi nu m-am mai întors niciodată să vad ce s-a întâmplat cu dantelele cele albe dar acum când trec prin faţa casei cu uşa năpădită de buruieni aş fi vrut să mă întimpine şi aici ca şi în faţa altor porţi o silueta neagră ascetică, adusă uşor de spate cu ochii albaştrii. Nu de la care să mai cumpăr vreun dulap ci care să îmi spună “Să traieşci, drago” .
Merg mai departe la gradină şi mai departe şi viaţa îmi trece cu gânduri bune ce mă poarta pe aripile ca de păun ale îngerilor, cele pe care le-am pictat la Arhanghelul Mihail. Gândurile rele sînt cele care trag mintea omului spre iad, prezenţa lor îngăduie coborârea, murdărirea, suferinţa şi amărăciunea. Ca şi la mine la gradină, floarea se face din ceva, din seminţe, gândurile sânt seminţele faptelor. Mai sînt şi buruieni, sigur sînt bune la ceva, ori pentru ceaiuri, ori pentru găini. Buruienile alea cresc singure, nu le-am pus eu seminţe, sînt ca şi relele, prezenţa lor lăsa să se vadă cît de bine ar fi fără ele. 
Azi e un soare tare, e trecut de amiaz şi mă duc să fac nişte schiţe, numai în cărbune, măsor umbra, umbra e rece, cea de sub nuci nu e nici măcar verde de China e un gri ultramarin. Azi e ziua tatălui meu mă duc să îi spun la mulţi ani şi să îi dau câte ceva ce am făcut prin gradină. Dinspre monument am găsit o imagine care îmi place şi pe asta o desenez. Casa vrăjitoarei în prim plan, cu uşa la pod şi micile aerisiri, cu viţa de vie ce se zice că străjuieşte demonii cu care femeia fără bărbat trăieşte în vis. În spatele ei o altă casă verde oliv deschis cu etaj şi cu un fel de balcon cu scăriţă, ca un turn de observaţie nu ştiu ce rol avea dar e fascinant. În spate mai multe coşuri de fum mai mari, mai mici, mai scunde şi mai înalte. Mai în spate se vede piatra Iorgovanului şi de cîte ori mă întorc de la gradină mă gândesc la feluritele variante de redare lineară, picturală, stilizată dar nu până la abstractizare sau suprarealistă. Suprarealismul stă bine frizelor şi romburilor pe care le culeg de pe cutele păturilor ţesute din lână şi roase de vreme şi de molii, tocite de ani şi de călcatul în picioare. Asta e, prea des călcam totul în picioare, strivite sub eticheta bunăvoinţei deloc dezinteresate acţiunile şi gesturile trec într-o altă parte, într-o altă zonă a prelucrării cu anume scop bine definit. De asta îmi place aici pentru ca mi se dă o cafea nu pe tavă din argint şi mi se spune “Hai ia mă şi be” fără politeţe dar cafeaua e calda ca şi inima celor cu care o beau, e sigur diferită de cea care costa 4,5o lei în Piaţa Unirii aşa cum diferit este menuetul lui Luigi Bocherini de cântecul surd aproape al viorii cu goarnă a lui Efta Botoca. Asta e, trebuie să caut esenţialul, spiritualitatea şi autenticitatea trăirii, a gestului a explicaţiei, oricât ar fi de dur adevărul e doar unul singur, trebuie să descopăr ştiu exact ce până mai găsesc, până nu se pierde, până nu se uită cu totul. Nu îmi place semănătorismul ca şi curent şi nici ca idee nici peisajele pitoreşti nu îmi plac, sună forţat a teribilism în imitaţia realului, a accent inutil şi comercial. Ca la bloc ambientele acelea cu iz rustic arhaic în care se aşează o roată de car pe perete. Trebuie să găsesc acel nivel al stilizării care să nu fie nici decorativ dacă este vorba de geometrisme, nici banal perimat moral şi plictisitor daca e vorba de peisaje. Daca vreau să fie identice le fac câte o poză, o prelucrez puţin pe computer, o printez, mai intervin cu ceva acriyl şi gata-i arta, mâncaţi-o ca pe friptura de soia despre care îmi povestea omul azi dimineaţă şi cum că ar fi fost îmbiat cu ea ca să o mănânce la o pomană care trebuia să fie de post. Şi print-ul este artă, de ce sa mai pierd timpul întinzând, încleind, grunduind pânze şi enervându-mă cu ele inutil, apoi sa fac câteva desene, schite şi după aia încă să mă mai hotărăsc ce şi cum să pictez şi după ce pictez sa vin cu mediumuri şi velaturi deasupra? De fapt de ce să mai pictez, e prea demult inventata ideea asta şi de ce să mai scriu toate aceste cuvinte? Pentru că fără ele ar fi un vid imens, un pustiu în care odată ajuns omul se vede cât e de mic şi strivit. Asta dacă se vede. Dar când se vede este întocmai ca portiţa aceea micuţa a casei de unde am cumpărat eu dulapul. O casă ca oricare, o uşa ca oricare. După acea uşă nu mai este silueta femeii căreia nici azi nu-i ştiu numele. Nu, uşa accea nu se va mai deschide niciodată. Merg mai departe la gradină.



INOCENŢA
Dimineaţa mă întimpină două feluri de zorele, unele mari de tot albastru deschis cu o steluţă învârtită şi altele mai mici violet închis, regina nopţii încă nu s-a închis iar florile de piatră încă nu s-au deschis , îmi fac cafea la filtrul pe care l-am primit cadou de ziua mea de la Ionel Balteanu, tot de la el mai am şi multe vase de lut şi ulcioare foarte vechi ce-au cărat cu ele apa la Jugastru în vremea bunicilor lui. Mai am şi stamiţe de pat la fel de vechi. Ce fericită eram când mă aşteptau la gara şi la ocazie când veneam de la Timişoara, mă aşteptau ca să îmi care geanta să nu îmi obosesc mâna şi să pot picta. M-am gândit că dacă am tăiat porcul pentru că nu mai era rentabil să tăiem şi găinile care oricum erau pe cale să devină o ediţie a doua de Archeopterix Litographica (eram eu aici de doi ani şi le-am găsit aici). A venit nea Ionel sa mă ajute să le prindem şi să le taie şi atunci am găsit un cuibar cu ouă proaspete. Mama îmi zicea ca dacă voi ţine tot postul Paştelui voi găsi un cuibar cu ouă. De fapt era o învăţare de exerciţiu de voinţa şi de disciplină mentală orientată spre succes, atunci nu ştiam. Ce mult m-am bucurat, era ca o micuţă şi vie comoară, poate că dacă as fi avut răbdare şi nu le-as fi deranjat le-ar fi clocit şi ar făcut puişori. Venea destul de des pe la noi, duminica era nelipsit dar şi noi mergeam pe la el. La el am văzut prima dată fântână din piatră. În iarna trecută stăteam până târziu trecut de miezul nopţii şi când veneam spre casa pe drum alergam prin zăpada mare şi uneori George îmi cânta mici cântecele pe care le ştia el. Într-o dimineaţă nu s-a mai sculat şi eu m-am necăjit rău până în adâncul cel mai adânc al inimii mele nu pentru că nu mai avea cine să mă duca la mori şi să mă apere de câini ci pentru că n-a apucat sa vadă ce urma să se întâmple pe lumea asta şi nici măcar nu ne-am luat rămas bun. Am apucat însă să îi spun că nu m-aş fi aşteptat ca într-un sat atât de mic să găsesc acea calitate umană vecină neîntinării şi cu conştiinţa nealterată. 
Dezastrul şi eşecul ar fi trebuit să mă arunce acum în prăpastia depresiilor psihice dar măcar atât am învăţat din aceasta poveste a locului: că toate merită să fie măcar înţelese dacă nu şi rezolvate cu răbdare. Deci înţeleg ca pânza nu a fost suficient de întinsă şi între aplicarea grundurilor iniţiale şi cele ulterioare timpul de uscare a fost prea mic. Şi nici uleiul de in nu a fost de cea mai bună calitate, el trebuie sa fie cît mai gras cel care l-am primit de la tata şi care avea vreo 30 de ani era mai bun, asta nici nu ştiu la ce l-as putea folosi, concluzia este că lucrurile rele le strică şi pe cele bune când sânt alăturate. Şi proporţia este importantă, dacă cleiul de oase nu este suficient materialul se fărâmiţează sau nu are aderenţă, dacă este prea mult crapă, daca uleiul nu este suficient tot crapă, dacă este prea mult nu mai suportă şlefuiri ulterioare, am şlefuit pânza cu o maşină electrică, creta dă consistenţă, în funcţie de cantitatea ei materialul poate fi aplicat sau modelat. Eu l-am modelat cu un şpaclu şi cu uneltele de restaurare. Desenul l-am făcut cu o stinghie mai mare şi cu un echer mare de tâmplărie pe care l-am găsit aici, cine ştie al cui o fi fost, e atât de vechi şi de şters că aproape nu se mai văd cifrele. Am crezut că aceste patru pânze vor fi cele mai minunate lucrări ele mele pentru că de mult mă gândesc la compoziţie şi la culoare. Acum ca de obicei deşi nici nu le-am terminat le consider tot noi exerciţii de tehnica şi trag concluzia că mai am încă de învăţat foarte mult, sînt abia la începutul unui drum, ca şi drumul meu spre gradină, mereu noi şi noi imagini, noi întâmplări şi trebuie să le găsesc mai multe sensuri. Pot rămâne între marginile acestor frize toată viaţa mea şi dacă aş face în fiecare săptămână câte o lucrare tot nu aş epuiza acest subiect. 
A căuta şi găsi nemărginitul în mărginit, asta este esenţa ideii: dacă compoziţia nu s-ar modifica deloc aş avea oricum o infinitate de combinaţii cromatice şi dacă le-aş epuiza şi pe acestea mi-ar rămâne interpretările strict tehnice. De data asta nu am adăugat altfel de materiale, am rămas doar la vechile reţete ale lui Dionisie din Furna şi ale lui Cenino Ceninni şi mă bucur că nu trebuie sa urc pe Iorgovan să caut plantele şi pietrele din care să prepar ce am nevoie şi ca substanţele, cleiurile, materialele, pigmenţii şi toate cele de care aveam nevoie mi le-a cumpărat şi adus Mihai de la Timişoara. Câtă comoditate în lumea asta modernă...Şi câte modalităţi şi câtă diversitate. Progresul tehnic ar fi trebuit să ajute omul nu să îl prostească mai tare. Dacă nu se inventa ghitara electrică n-am fi avut rock-ul. Mai am câţiva metri de pânză, când am văzut cît de greu e de lucrat cu ea am vrut să renunţ, să fac nişte cearşafuri şi le-ar fi avut şi copii din copii ca şi pe cele cu dantelele astea de 30 de cm. Grundul numai aşa aplicat este în sine o frumuseţe, alb pe alb, l-as putea lăsa şi aşa afară să mai colorez nimic şi tot minunat este, asta pentru că rombul şi friza au frumuseţea lor, în unele locuri se vede doar desenul în creion, un gri uşor ca un vânt ce adie. Evident aceasta este cea mai interesantă aventura a vieţii mele şi dacă o voi duce la bun sfârşit până la capăt tot între marginile frizei mele albastre ca un canon, tot aici voi rămâne. 
Dacă să pun foiţa sau nu? E o mare dilema ca o zbatere dusă până la extaz, foiţa mi se pare prea somptuoasă acum ca şi senzualitatea volutelor şi a supraîncărcării barocului. Monştrii sclipitori ce râd sarcastic mai şi plătim să-i auzim sau să-i vedem! Poate chiar aşa aş putea lăsa aceste patru pânze, am vrut să pun culoarea, pigmenţi cu emulsie grasă de ou şi poate doar câteva mici efecte în culori de ulei, exact tehnica flamandă, pictura în ulei mi de pare cea mai sinceră formă de expresie plastică fără artificiile colajelor şi ale altor intervenţii. Cum sânt acum toate alb pe alb le văd minimaliste, chiar aşa poate ar avea nevoie lumea modernă de puţina pauză, de puţină linişte pentru a înţelege de ce s-a plictisit deja de toate, las la o parte fovismul cu exaltarea sa, a picta fără culori este ca şi pantomima în teatru. De fapt aici este numai ritmul, relaţia între plin şi gol, între suprafeţele puternic vibrate şi spaţiile libere. Fără aceste spaţii libere nu ar mai ieşi în evidenţă forma, rombul şi friza se diferenţiază nu prin exaltarea culorii cu printr-o altfel de tratare a suprafeţei şi încă fără să jignească ochiul privitorului, fără să-l tragă de mânecă sau de urechi, neapărat să observe această serie de lucrări din marea adunare generală a artei postmoderne. 
Dacă le vede şi le înţelege bine dacă nu înseamnă că nu sînt pentru el. Sânt vizitatori de muzee care zgârie parchetul şi îşi fac poze şi atât. Şi cei instabili emoţional sau a căror inteligenţă este de nediscutat ce trec de la ortodocşi la diverse secte religioase, o fac şi asta dovedeşte atât incapacitatea lor de înţelegere, lipsa de cultură cît şi ruptura dintre teoretic şi practic, dintre gând, vorbă şi faptă. Cei pierduţi rămân pierduţi şi mă duc cu gândul mai departe, acum caut nuanţele culorile, azi o să mă plimb pe Iorgovan sus să culeg mure, mă duc la tata la Orşova, o să construiesc mai întâi în gând mai multe combinaţii cromatice posibile, oricum nu cred că le-aş putea epuiza, aş putea în schimb să le fac pe calculator şi nu m-ar mai costa bani, muncă, energie, nervi şi atâta supărare când ceva nu îmi iasă. Ce uşor le-aş putea colora cu un clic şi atât.
Da, aşa ar trebui să le las pe toate albe, ba mai mult decât atât să mai fac şi altele pentru întreaga expoziţie tot albe şi să mai adaug colaje tot albe din dantelele pe care le-am primit de la prieteni, cele mai multe de la Ileana şi de la Remus, am o grămadă de broderii unele vechi şi de 100 de ani chiar datate adică cusute... data... anul 1900. Albul acesta diferenţiat doar prin textură este de fapt cea mai potrivită expresie a stării mele de spirit de când sînt aici şi mulţi s-au mirat de această retragere a mea într-un sat mic undeva în munţi. Nu e o retragere, e o învingere, abia acum am avut curajul să dau răspuns bun conştiinţei mele. Alb ca cearşafurile curate apretate şi călcate pe care mama mi le punea totdeauna cu ocazia întoarcerii mele acasă, albul rochiei de mireasă, albul scutecelor în care am înfăşat pe Mihai când era mic, albul zăpezilor iniţiale când am rămas aici trei săptămâni. Toate momentele importante ale vieţii le asociez acestui alb. Albul mă defineşte cel mai bine acum, nu este acea inocenţă a copilăriei când nu ştii nimic dar urmează să afli de toate păcatele lumii: a putea face răul şi a nu îl face, aici trăiesc fără griji, fără nevoi. A şterge totul dar chiar totul ca şi cum ierţi pe cineva dacă nu ierţi de tot este făţărnicie, este mai josnic decât trădarea şi niciodată nimeni nu i-a iubit pe trădători. Mai bun un război dus până la capăt până când unul din cei doi moare decât o pace murdară. 
Orice adaos poate fi inutil, starea iniţială dacă este bună poate rămâne aşa şi este mai bine. Orice depărtare de la această minunată stare a începutului arată că se începe un nou drum, un drum care nu ştim unde duce, oricum ca orice drum are un capăt deci un sfârşit deci duce spre distrugere. Toate cele ce sînt vor avea un sfârşit. Am rămas aici ca să pictez romburile prinse bine unele de altele şi chiar unele în altele aşa cum sânt cuvintele rostite în dialect cu pronunţia lor atât de particulară. Numai aici în locul naşterii mele am putut sa pictez acestea asa cum impresioniştii pictau numai în plen air. În compoziţii am lăsat câteodată locuri goale şi aşa cum am renunţat la figurativ aş renunţa şi la culoare , spaţiul rămas liber este destinat locului conceptelor, principiilor şi experienţelor a căror alternanţă este inepuizabilă. Amintirile percepţiilor fac loc celor doar imaginate, diferite şi ele ca şi prezenţa şi absenţa, ca şi alb şi negru.
Am pictat romburile şi frizele mele albastre având lângă mine mereu câte un mic petic din acele covoare vechi de lână ţesute de bunica mea pe care trecerea timpului şi odată cu el paşii noştrii le-au făcut mai frumoase. Le-am ţinut alături ca pe un exemplu bun de urmat, ca pe un sfat gata oricând să îl primesc şi să-mi sporesc înţelepciunea din fiecare întâmplare pe care viaţa mi-a dat-o. 
  Aceasta e o poveste şi ca toate poveştile rămân doar vorbe, faptele sânt în spaţiul real, faptele mele sînt pânzele întinse ce acum se usucă la umbră în locul unde cândva se creşteau animale, în locul unde nu am semnal la telefon.












LIVADA ILENEI
 Era aproape de amiaz . Cineva bătea în poartă şi am întrebat şi eu aşa ca să mă aflu în treabă cine este, oricum îmi era indiferent cine era pentru ca oricum eu tot nu cunoşteam pe nimeni. „Eu sânt...Ileana” Adevărul este că nu m-am dus după cheie de lene ce îmi era. Vocea aceea plină de o căldură şi o drăgălăşenie neasemuită îmi mai spuse că este o bună prietenă a lui George şi că ei „au trăit totdeauna bine” apoi adaugând după o mică pauză că sânt prieteni de familie. Intonaţia era cea care îmi provocase furia oarbă a geloziei, ca şi la teatrul radiofonic când într-un basm personajul enigmatic vine vorbeste un pic şi pleacă şi apoi povestitorul dă amănuntele. Pentru ce atâta specificaţie, cum de îi spusese „Gheorghiţă”(n-am ştiut atunci că mulţi oameni din sat, mai ales cei mai în vârstă îi spuneau aşa) sau urma să mai zică ”scoate calu-n poeniţă şi vino să-ţi dau guriţă” şi acum o întoarce că sânt prieteni de familie....Toată acea zi m-am frământat fumând foarte multe ţigări unele după altele şi punându-mi cele mai ciudate întrebări ale căror raspunsuri mi le dădeam singură după cum voiam tot eu şi imaginându-mi la fel de ciudate scenarii încarcate de senzualitate şi petrecute de ei în mijlocul naturii. 
Ileana este o bunică fericită, eu cred că pentru că nu a fumat şi-a păstrat tinereţea în vocea placută ca un cântec de leagan. Ileana are o livadă pe malul Cernii, o livadă fermecată şi în care cresc toţi pomii şi ea m-a dus acolo să iau ce fructe aş dori, să îmi fac dulceaţă şi compot din ele şi eu am mers acolo şi am găsit mere roşii şi gutui îmbrăcate în pluş galben ca nişte jucării. Livada Ilenei e un loc unde nu prea trec oameni vii, poate că este numai pentru zâne care vin să se scalde în Cerna lângă pietrele lui Ivan Iorgovan cel cu balaurul cu şapte capete. Razele soarelui de după amiază croşetau o dantelă albă printre crengi, m-au lăsat să îmi împletesc şi eu gândurile acolo.







POVESTIŢI VOI DESPRE MINE
 Dintr-o fotografie alb-negru şi veche mă priveşte un copil în uniforma de grădiniţă, cu guleraş alb şi cu o fontiţă poate roşie. Copilul zâmbeşte prea delicat, mi-l imaginez recitând la serbare poezia Elenei Farago „Căţeluşul şchiop”. Şi-a pierdut tatăl la 9 ani, la 12 ani deja mergea la cosit la fân. Făcea toate muncile câmpului şi cu siguranţă era o frumuseţe. La 17 ani pe când venea de Zapăt l-a lovit o maşină, l-a lovit atât de rău încât oamenii n-au mai crezut că va scăpa cu viaţă şi tuturor le părea rău de el, nu neapărat pentru că era prea tânăr ca să moară ci pentru că era vesel şi harnic şi cinstit. 
Când am fost la Culmea Mare m-am uitat cu atenţie la copaci ce frumos cresc unii şi alţii pe care oamenii încearcă să-i taie dar nu-i pot dobori cresc altfel, cresc contorsionaţi şi fac scorburi adăpostitoare pentru micile vietăţi din pădure care or fi....eu nu le-am prea văzut. Cu cât sânt mai bătrâni cu atât sânt mai scorburoşi. Tot aşa şi omul care se zbate cu viaţa şi răzbeşte până la urmă dar mai cu greu şi îşi lasă mereu şi un lăcaş în interior ca să-i poată ajuta pe alţii. Cât mai era fabrica ştiuse să lucreze la toate utilajele, acum zideşte , nu a pune piatra peste piatră e ideea ci de a face lucruri frumoase care să placă oamenilor. Aceste fântâni vor rămâne peste ani şi în fotografiile documentaţiei mele de restaurare apare câteodată şi o mâna puţin mai mică, este mâna lui ....aşa cum a rămas după accident ...
A judeca e rău , mă gândesc că singura judecată dreaptă este Judecata de apoi care nu ne este noua îngăduită. Şi mai cred că pe un om ca el ar trebui să-l mai privim şi dintr-o altfel de perspectivă .Venind dintr-o lume în care decadenţa postmodernă umbrea aproape totul am găsit că ar semăna mai mult unui personaj arhaic şi care continua să mă uimească.
  Şi l-a mai părăsit şi nevasta şi alte neveste de-o noapte sau de-o lună sau de-o săptămână sau de-o clipă a gândului şi tăcerea mea se aşterne peste restul faptelor lui ca zăpada aceea de 80 de cm din prima iarna când m-am întors eu aici. M-am gândit că dacă ar trece o probă cum ar fi de exemplu tăiatul porcului, adică junghiatul , uciderea acelui animal înseamnă că nu are instinctele de supravieţuire atenuate. Altă completare? M-a invitat la el pentru că tăiase un cocos şi îl fripsese în foc adică în jar: era şi ars şi crud, mai avea încă şi ceva pene nesmulse dar în ziua aia m-am întors în timp, poate pe lângă roata morii unde se leagă şi se dezleagă farmecele şi vrăjile, undeva între medieval şi o altă dimensiune paralelă cu realul, arhetipurile toate mi-au revenit în minte brusc ca nişte musafiri voioşi dar pe care nu-i aşteptam. Nici nu cunoşteam esenţa acelei scântei sădite în sufletul omului. Lumina din interior, cea de origine divină de care aproape că mă tem dar de care îmi este sete totdeauna când plec. Atât şi-a mai păstrat din frumuseţe ca şi ruinele unei cetăţi, ca cea de la Mehadia pe care o vad eu când trec pe acolo, o dovadă concretă , nu pot sa zic autentic ca şi expresia asta mi se pare prea puţin relevantă, vreau ceva mai accentuat ca şi contrastul clar obscur în opera lui Caravaggio. Doar zâmbetul lui este acelaşi din fotografia alb-negru şi veche.
Popoarele migratoare n-au zidit, ei au cultura jafului, a strângerii birurilor şi muncii altora. Apoi le ţin ascunse sub şaua calului. Eu am ascunse proprietaţile mele pe internet. Când am plecat l-am lăsat pe George Legrand lângă poarta lui cea nouă, nu cea veche cu „liniute” pe care o ştiam din copilărie. Avea aceeaşi expresie a feţei cu cea a copilului care îmi zâmbise din fotografia alb-negru şi veche. L-am lăsat şi am plecat luând cu mine ce era mai valoros, ce oricum nu-i folosea: esenţa ideii, leagănul înmiresmat al luminii, seva din care ceva se naşte, de unde începe germinaţia. Acela era locul de unde răsărise povestea. Legrand despre care credeau că e cu mintea rătăcită uneori de beţie dacă nu de boală, el îmi dăduse toate acestea. Prin extensie românilor nu le trebuie multe dar străinii vin le ia şi pleacă. L-am lăsat în poartă şi am plecat, aşa cum altă dată părinţii mei rămâneau în urmă şi eu plecam la Timişoara sau aiurea în lume. Ce bine e când plecăm şi acolo, acasă, mai rămâne cineva în urmă care să ne petreacă cu privirea. 
  Omul nu e o poveste, omul e o jale şi atunci de-ar şti ar cânta. Dar numai omul care este şi înlăuntrul lui la fel de bun om.






 




SIMBOLURI ALE ORNAMENTELOR



Apariţia şi procesul de transformare a numeroaselor elemente şi motive decorative au rădăcini care se pierd în adâncul istoriei. Sursa de inspiraţie a lucrărilor mele nonfigurative o constituie elementele decorative din ţesăturile şi costumele populare. Acestea au o vechime considerabilă, descoperirile arheologice au scos la iveală fragmente şi vase de ceramică precum şi alte obiecte în a căror decoraţie regăsim atât frizele cât şi toate celelalte elemente geometrice cunoscute.
Alternanţa câmpurilor ornamentale dar şi a elementelor între ele însuşi nemaivorbind aici de contrastele cromatice relevă o infinitate de posibilităţi şi de particularităţi. Această alternanţă este de fapt un ritm, zonele albe sânt predominante, lor le sânt opuse zone puternic colorate, brodate sau cusute cu aţă sau cu mărgele. Unele costume folosite la nuntă de obicei erau brodate cu mătase albă . Uneori cum ar fi în cazul brăcirelor sau al opregelor întreaga suprafaţă este decorată pentru că rolul lor nu este numai util ci şi decorativ. Sensurile lor nu ne mai sânt accesibile azi deşi există, ele pot fi descoperite .
Nu numai efectul decorativ este interesant, ţesăturile şi costumele populare sânt un document istoric şi social din care antropologia , lingvistica pot descoperi multe. „Putem vorbi de existenţa unui adevărat cod ornamental, care cuprinde, alături de semne şi structuri prin tradiţie şi unele inovaţii. Motivul ornamental nu este un semn grafic lipsit de sens ci este purtătorul unui mesaj definind vârsta , starea matrimonială, ocazia purtării (munca, ceremonial) zona, apartenenenţa socială.” (12,Pag 235 )
Frizele dispuse de obicei simetric se găsesc în mai multe dintre lucrările mele, ele sânt verticale şi pot continua la nesfârşit undeva într-un spaţiu imaginar, compoziţia este deschisă. Frizele şi liniile se pot duce undeva în afara suprafeţei lucrării într-un spaţiu neexplorat dar vor fi tot paralele fără a se întâlni undeva vreodată. Friza este unul dintre cele mai vechi elemente decorative apărute în istoria omenirii fiind încărcat de diverse simboluri de-a lungul vremii. Cu originea în paleoliticul superior asocierea a două linii reprezintă dualitate ”mai mult decât unul, graviditate” iar a trei linii totalitate abundenţa sursa triplă, izvor triplu, asociate cu funcţiile de naştere ori dătătoare de viaţă ale zeiţei şi semnificative din punct de vedere simbolic” (9-Pag 80-81). 
De obicei frizele mele sânt dispuse vertical sau există spaţii în care prin aşezare sau prin decoraţie creează această iluzie. „Iată un prim principiu al imaginaţiei ascensionale dintre toate metaforele, cele ale înălţimii, ale ascensiunii ale înălţimii ale coborârii ale căderii sânt prin excelenţă metafore axiomatice. Nimic nu le explică şi ele explică totul. Valorizarea verticală este atât de esenţială, atât de sigură, supremaţia sa este atât de indiscutabilă, încât spiritul nu o mai poate ignora după ce a recunoscut-o în înţelesul ei nemijlocit şi direct. Nu poţi să te lipseşti de axa verticală pentru că exprimă valorile morale.(16-pag.10). Într-adevăr această verticalitate se regăseşte în principiile morale pe care românii le-au păstrat ne alterate în ciuda vicisitudinilor de tot felul. Copacul este vertical el nu se înclină niciodată.
 
BIBLIOGRAFIE
1. “Claude Monet - Viaţa, sursele de inspiratie şi opera” Ed. Publishing Services, Bucureşti 2000
2. Constantine Cavarnos- Ghid de iconografie bizantină-Editura Sophia
3. Dionisie din Furna- Erminia picturii bizantine - Editura Sophia
4. Elie Faure - Istoria artei - vol IV
5. Emilia Pavel - Portul popular de pe Valea Bistrei - Comuna Zavoi (Caras-Severin)
6. Eugen Schileru “Impresionismul” Ed Meridiane, Bucureşti, 1970
7. GeorgeCălinescu - Principii de estetică- Ed-pentru literatura 1968
8. Maria Socol - Structura şi semnificaţia ornamenticii costumului popular din satele Marga şi Borvova(Caraş –Severin)
9. Marija Gimbutas - Civilizaţie şi cultură-Editura Meridiane Bucureşti 1989
10. Miller, Timothy - Bucura-te de ceea ce ai- Editura: Humanitas
11. Natalia Lepsina - Mir Istcusstva-Editura Meridiane 1981
12. Nicoleta Guma - Evolutie şi parmanenţă în meşteşugul ţesutului-Studii şi comunicări de etnografie şi istorie -vol II - Muzeul judetean de etnografie şi istorie locală Caransebeş
13. Oskar Spengler - Declinul Occidentului 
14. Pierre Babin - Freud- de la tragedie la Psihanaliză- Editura Univers Bucureşti
15. 2007 Carl Gustav Jung- Amintiri, vise, reflexii – Ed Humanitas Bucureşti 2008
16. Gaston Bachelard - Aerul şi visele
Constantin Prut - Dicţionar de artă modernă
17. Studii de etnografie şi istorie-Muzeul judeţean de etnografie şi istorie locală Caransebeş
18. Tudor Vianu - Estetica-Editura pentru literatură-1968
19. Victor Ieronim Stoichiţă - Pontormo şi manierismul - ed Humanitas Bucureşti 2008
20. Victor Kernbach - Miturile esenţiale- Editura ştiintifică şi enciclopedică - 1978





 
 

 




LACĂTE ŞI CHEI
Lui Mihai fiul meu şi altor copiii din copiii ce vor urma
Nu eu sînt inventatoarea lăcatelor dar ţin toate cheile cu grijă să nu le încurc între ele.
 Pe trepte nebănuite am primit cunoaşterile iar gustul lor dulce amărui ca al unui sâmbure de caisă încă îl mai păstrez. Chiar şi tortura am primit-o cu braţele deschise ca pe un dar divin.
 Atât de transparente îmi par toate acum....
Şi-mi revin în minte poveştile tuturor lucrurilor şi cele ale oamenilor. Până şi tăcerea lor e un minunat cântec, stau atentă şi-l ascult, încerc să vi-l traduc şi mă doare când porţile voastre rămân închise. Atâtea flori în luminişul pădurii şi nu le vede decât soarele. Îşi lasă sămânţa acolo pe loc, pentru o altă primăvară şi apoi la timpul lor se ofilesc. Unele izvoare nu seacă. Se culcă şi ele ca omul şi-apoi la timpul ce le e sortit pornesc din nou curate şi limpezi, un şuvoi de apă plin de viaţă. 
 E ca şi cum aş fi găsit lâna de aur ...sânt gata s-o împart cu oricine dar n-o mai vrea nimeni. N-au timp... Bat la porţi închise, cheile sânt la mine. Dar după mine cui să las toate aceste chei? Oare cine le vrea?
 Voi celor ce începeţi să păşiţi pe pământ păstraţi-vă locul potrivit pentru aripi. Mirosul otrăvit al florii de crin îmbată până şi ultima picătura de sânge...Şi-atunci stăpânii ce vor avea cheile le vor încurca între ele. Luciditatea e ca o spadă.
 Ce mult mă doare tristeţea să ştiu că vor încerca să deschidă lacătele dar cheile or fi de mult ruginite.

Poate că în locul curat al trupurilor voastre ar putea răsări aripi de înger.
Dar oare cine le va mai purta?
Or fi atât de grele.... 7 nov 2007 






FRIZA
Februarie-martie 2007
Mă învârteam de prin vară cu acest albastru....
La început era mat, intens, ultramarin, scăldat în aur...Spre toamna pierise, abia  
l-am mai prin într-un cerc vicios. Târziu aveam să înţeleg că s-a copt ca un fruct. Revenise clocotind în mintea mea: mă pedepsise în griuri colorate şi îmbălsămat cu pământuri arse. Acum ştiu că acel albastru strigă spre mine ar ţipa dar nu ştie decât să bocească trist, ar râde dar şi râsul e prea vulgar pentru el şi lumea l-ar confunda cu trivialitatea banală. Rămâne tăcut şi aşteaptă, mă aşteaptă pe mine să-l descopăr iar voi să-l priviţi ca pe o minune, ca pe o floare, ca pe o petală, ca pe un fluture. 
  Înalţ schele spre cer. Îl caut. Acel albastru stă undeva ascuns. Mă întreb oare nu va pica din vârful pensulei mele şi se va sparge sau se va prelinge ca o lacrimă tăcut neştiut şi neauzit de nimeni. M-a îndatorat. Ştiu că va veni o zi doar a lui când îngerul ce va striga îi va deschide poarta. Atâtea revelaţii mă sperie şi nu ştiu de ce albastrul acela stă încă ascuns. În abundenţa asta seducătoare eu trebuie să-i păstrez ritmul netulburat de atingeri spurcate. Îl cunosc atât de bine dar mă întreb „de ce eu’?
  Analizez compoziţii chimice ale pigmentului şi asta e doar o prostie. Nu-şi cere nici măcar dreptul la faimă. Îi este suficient lui însuşi cu atâta modestie. Sclipitori monştri râd sarcastic. Se zbate tăcut albastrul meu între atâta lumină şi atâta întuneric...Îi deschid poarta sufletului meu şi el îmi trimite un înger...
  A rămas puţină sevă din floarea ce si-a dat culoarea, a rămas atingerea mâinii ce-a tors lâna şi apoi a ţesut-o...Duc şi eu friza mai departe...cât oi putea şi eu...
  Din ce în ce mai minunată, friza aceasta îmi place...dansând din nou, nu mai mult, nu mai des, nu mai rar şi totuşi egal, ritmul mă fascinează, oare se repetă? Nu ştiu unde duce: e un drum fără întoarcere. Ştiu doar că friza are margini, că florile dansează în voluptăţi nebănuite, ce bine se înţeleg complementarele între ele,ca la jocul „de doi” perechi-perechi...Dincolo de haos rămân între marginile frizei ca un canon.
  Mă seacă atâta abundenţă, îmi otrăveşte simţurile şi uite cum „mai bine” a devenit duşmanul binelui. Aşa că mă întorc şi privesc melcul în perfectă cochilia lui. Habar n-avea melcul de secţiunea de aur şi nu ştia nici arhitectura peisagistică...dar acum zace pitit în cuşca cu zăbrele. Mă întorc în jocul cu frize şi compoziţii deschise, îmi trăiesc viaţa clocotind haotic şi îi simt sensul abia acum îi recunosc zbuciumul dus în prelungirea tangentei....M-am dus să văd ce culoare au rădăcinile şi ele erau mici degete de copii
  Acum ştiu că nemărginitul stă ascuns în friza aceasta şi este albastru de un anumit fel... 


AZI, O ZI
Ataşat la preţul pieţei
Ridicolul a devenit zeu
Paşi grăbiţi spre înfruptare
Tăcerea şi putreziciunea frunzei
Plânge tăcută ca o orgă
La care nu mai cântă nimeni demult
Împărţeala şi logica
Distrug repetat emoţia culorii
Îngreţoşată apa mlaştinii
Şi-ar dori să fie din nou stropi de furtună
Zâmbete de protocol
Adevărurile se recunosc între ele
Ca nişte neamuri
Cândva din acelaşi sânge
Dansul Salomeei pe steag
Ca un ultim cuvânt
Ca un blestem

 
ZBOR
Privighetoarea trăieşte doar prin cântecul ei
Banalităţi ridicole distrug conştiinţa
Pironite aripile le depozitează în umbră
Pe aşternutul din lumina abisului
Adulmecă în străluciri obsesii ale firii
Se răstoarnă peste toţi obscuritatea
O înghiţim lacomi şi orbi ca pe o unsoare sleită.
La marginea unde credeam ca începe
Cunoaşterea ce nu decât o intuiţie
Ne încâlcim 
Şi noi credeam că ne îmbrăţişăm cu lumina
Abstractă minciuna-şi arată colţii
O înghiţim şi pe ea şi trecem mai departe
Lâncezeala şi lenea se depune ca un praf
Străluciri fade din patina timpului
Lanţuri şi iar lanţuri peste tot
Ucid zborul privighetorii...
Lumina lasă locul unui asfinţit însângerat
Mâini întinse
Spre îngeri
Caută cântecul privighetorii
Doar cântecul !
Şi atât.







 
OGLINDA SPARTĂ
Presimţeam deşertul demonic
I-am simţit otrava
Şi gustul mă fascinează acum
Ca o nouă cunoaştere
V-aş da vouă dac-aş putea
Mii de lăcate ca să vă înfrângeţi curajul
Luptătorii nu sânt eroi
Sunt schilozi cu mâini şi picioare
Acoperit sufletul tace
Laurii victoriei sânt o recompensă doar pentru proşti
Rugăciunea se face doar cu mâinile curate
În genunchi m-aş ruga
În faţa iubirii
Ca în faţa unui altar
Ca să dispară şi să nu mă ucidă din nou

RITM
Înveţi paşii
Apoi urci scara
Atât de simplu e să atingi cerul cu mâna
Aşteptarea ca o flacără
Ursitori ce vorbesc în limbi nedesluşite
Revelaţii definitiv ascunse spre binele turmei
Un nou ceasornic
Ca o surpriză
O nouă dimineaţă
Şi puterea luminii orbeşte
Apoi înveţi alţi paşi
Pentru o altă scară

ÎNTOARCERE


M-am întors de unde plecasem
Sau poate n-am fost niciodată acolo
Credeam doar că fusesem
Imaginaţia mă purtase dincolo de deal
Curcubeul meu e negru
În lumină pare străveziu
Ca o sticlă goală şi plină în acelaşi timp
Ca într-un leagăn
Beţia simţurilor naşte
 Vegetaţii şi hemoragii abundente de soare şi de lumini
Ziduri în ruină
Cândva cetate în asediu
Pătrunderi cunoscute mă răvăşesc
Stau nemişcată pe spate
Şi fericirea capătă distorsiuni ale durerii
Ciudat foarte ciudat ca într-un dans sălbatic enigmatic şi rece
Ca un lacăt veşnic închis
Necunoscutul mă atrage în vârtej 
Şi mă îneacă
Plutesc spre ţărmuri necunoscute
Într-o corabie fără ancoră
Mă pierd în deşert
Nisip arzând ce evapora apa
Unde sânt? Unde am ajuns?
M-as întoarce în culmea dealului dar nu ştiu drumul
Căci recunosc în sinea mea că n-am fost niciodată acolo
De ce m-am întors din drum?
Mă uit în oglindă
Şi văd
Că nu sânt decât o tulpină
Şi nu-mi mai recunosc propriul curcubeu


 
TESTAMENT

E atât de târziu şi mi-e atât de simplu acum
Să amestec culorile cu cuvinte 
Şi cu o parte din sângele meu
Aş vrea să-mi închid ochii minţii 
Dar ei rămân deschişi spre sacrificiu
Până unde duce drumul acesta?
Aş vrea să mă lapăd de tot şi de toate
Să zbor spre duhuri
Vă spun sincer că nu sânt decât o tulpină
Ciudat şi sărac de hemoglobină
Sângele parcurge mlaştini
Împuţiciunea devine savuroasă
Sorb întuneric
Strălucirea vine mai apoi
Târziu, mult prea târziu pentru mine
Personaje în haine de epocă bizar mă invadează
Menestreli pe care nu-i cunosc
Îmi deranjează acum somnul
Sânt datoare
Am de plătit mult
Atât de mult că n-am să pot niciodată
Aş vrea să scriu un descântec
De dezlegare de păcate
Sau de dezlegare de fericire şi culori
Odată pentru totdeauna!
Flămânzi îmi devorează carnea
Şi nu rămâne din mine
Decât un amestec de culori şi de cuvinte
care nu mai sânt ale mele...
Bântuită spre dimineaţă
Mi se face foame în noapte
Vreau rădăcini ca să nu zbor
În cântecul meu culorile se iubesc
Unele pe altele
Deghizată ca să nu mă poată nimeni recunoaşte
Mi-aş târî trena prin pieţe 
Ca să se murdărească 
Să se umple cât mai bine de viaţă
Mai vreau încă o zi
Mai vreau încă o treaptă
Şi m-aş întoarce acolo de unde am plecat
Sau poate nici n-am fost niciodată
Aşteptarea îşi are ritmul ei propriu.
Leagăn îmbibat de lacrimi de fericire
Pictez cu cuvinte
Şi povestesc culori
Eu şi iarăşi de ce eu
Trebuie să ard pe rugul acesta
Detaliu ascuns după alt detaliu
În mâinile mele se dospeşte forma fără geometrie
Din care nasc culoarea
Vie, spumoasă ca un răsărit
Ating materia şi din ea zboară visul ca un cântec
Dezlănţuit în curăţia-i oarbă 
Dulce durerea mă străpunge
Atât de dulce încât o vreau permanent
Involuntar
Şi aş plăti-o de s-ar putea
Cu propriul meu sânge.
Dăruiesc păcatele
Şi vreau să-mi fie plătite cu salbe de galbeni zise de aur.








 
 
 Mi-au plăcut mult aceste locuri din sudul Banatului că m-am gândit să chem câţiva colegi şi prieteni în perioada verii ca să pictăm împreună dar pentru că n-am reuşit am organizat o expoziţie la Baile Herculane la Hotelul Dacia. N-am vrut să fiu singură în aceasta lume minunată a artei aşa cum nu mi-ar place niciodată să mănânc singură.
 
Scrie Doamne în cartea vieţii pe toţi ostenitorii acestui lucru ziditor de suflet: Bogdan Anastasia, Chici Angelica, Dobriceanu Florin, Filip Adrian Petcu, Foanene Andreea, Lorena Diana Garoiu, Seracovan Veronica,Tar Bela, Torony Paal,Ţepeş Mariana,Trion Silvia, Vornicu Mihai.



 





CUNOAŞTEREA ESTE O AVENTURĂ A SPIRITULUI.
După capacitatea noastră de înţelegere şi după perspectiva din care abordăm un subiect se vede foarte bine care este relaţia reală cu divinitatea. Dacă în interior există o disponibilitate aceea se poate concretiza şi spre exterior. Interiorul se va deschide spre exterior şi poate dezvălui fie frumuseţe, bunătate, rodnicie fie un pustiu rece şi gol. Vîntul şi neantul, spaima şi urîtul. Artiştii au acest interior plin de lumină, dacă nu ar avea această capacitate de a reflecta precum o oglindă nu ar putea creea, actul de creaţie este un act suprem, este încununarea aptitudinilor, inteligenţei, unui lung exerciţiu şi multă perseverenţă. 
Aş fi putut pune în expoziţie numai icoane dar ar fi fost prea simplu. Cât de mare e distanţa de la frescele din catacombele romane, la fastul bizantin, la Capela sixtină şi la Andrei Rubliov? 
Am vrut să las deschisă poarta şi calea de exprimare tuturor artiştilor care vor să arate cât de minunată este lumina lor interioară indiferent de modul de exprimare. Dialogul omului cu sinele este o cale, o întrebare de pus nouă înşine, nu e importantă întrebarea ci momentul în care începem să ne-o punem. Contemplarea artei este un asemenea dialog.
Inţelepţii greci îndemnau părăsirea vizibilului pentru înălţarea spre invizibil, paradisul fiind definit ca o stare de contemplaţie, cu inima ferită de orice răutate. Mintea se înalţă de la umbre la realităţile nevăzute. Toate civilizaţiile de-a lungul timpului au ghicit într-un fel sau altul că realitatea trebuie să aibă o legatură lăuntrică şi substanţială cu divinul. Inţelepciunea creată care sta pe tronul lumii era înţeleasă de vechii greci ca “lumina”, toate popoarele au un instinct religios. Între dorinţa de mai mult şi năzuinţa spirituală poate să apară o contradicţie Putem prospera sau putem avea un succes convenţional dar lăsându-ne pradă unei inaniţii spirituale. Anonimele acte de curaj, modestia sau scarificiul le-am putea găsi undeva acoperite sub cenuşa zilelor noastre sub forma unui grăunte de aur al adevărului etern. (3)

 




Lumină şi culoare
Între umbră şi întuneric e o mare diferenţă. Umbra e a cuiva, e dată de ceva, întunericul aparţine lipsei de lumină. Al minţii întuneric mă îngrozeşte. Întunericul absolut nu deranjează deloc. E comod, e plăcut, e ca o linişte totală. Tragedia apare odată cu cea mai mică rază de lumină, atunci apare acel contur, nu lumina definitivă ci numai a unei părţi din întreg şi lasă în cealaltă parte loc de pus mintea şi imaginaţia la contribuţie. Mă gândesc la imensele drame ale omenirii din perioada imediat următoare iluminiştilor.
Trecerea în culoare de la închis la deschis prin suprapunerea straturilor de culoare este una din caracteristicile tehnicii icoanei, simbolizeză trecerea de la întunericul necredinţei la lumina pe care o primeşte în gând omul după rugăciune. Este un simbolism care arată oricărui om ce poate dobândi prin strădanie smerenenie şi rugăciune: revelaţia divină. Icoana este “expresia exterioară a stării de transfigurare a omului”.  


Lumina ca simbol al divinităţii
Simbolurile utilizate în icoane descriu starea de trasfigurare a omului.
De la icoane la pictura nonfigurativă cu simboluri.
Frescele catacombelor romane din sec I şi al II-lea includ reprezentări alegorice şi simboluri cum ar fi peştele sau mielul, legatura dintre imagini şi obiecte este pe cale de a deveni simbolică, această preluare a unor elemente din aria păgână serveşte ca mijloc de expresie. (Pag 33 Călauziri). Simbolismul picturii creştine din primele secole este mai ales iconografic.
Canoanele iconografice determină nu numai subiectul ci şi modul în care acesta trebuie reprezentat spre exemplu aureolele de pe capete, hieratismul personajelor, perpectiva inversată şi felul în care trebuiesc aşezate culorile, din spate în faţă, de la închis la deschis, blicurile de lumină. 
Dacă vrem să înnoim ceva nu înseamnă neaparat să înlocuim, dar nici a păstra nu înseamnă ataşamentul acceptat ca pe o dictatură. În esenţă tradiţia poate fi exprimată printr-o sumă de concepte.
Tradiţia ortodoxă are o dimensiune verticală şi are libertate faţă de împrejurările istorice şi de condiţionările naturale, nu se impune conştiinţei umane prin garanţii formale ale adevărurilor de credinţă. Urmând canoanele erminiei picturii bizantine secole de-a rândul iconarii ne-au lasat minunăţii care continuă să bucure mintea şi sufletul omenesc. 
”O, iubitorilor de învatatură, ucenici ai zografilor celor iubitori de osteneli, auzindu-l pe Domnul, care în Sfnta Evanghelie osîndi pe acela care a ascuns talantul şi temîandu-mă să nu fiu osîndit şi eu ca acel leneş m-am îndemnat ca să-l înmultesc pe micul talantul acesta încredinţat mie de către Domnul, adică pe puţinul meşteşugul acesta ...voit-am cu osîrdie să îl înmulţesc pentru voi (Erminia pag 20)
După catacobele romane arta Bizanţului preia de le lumea antică solemnitatea şi rafinamentul dar ramîne ascetică şi riguroasă. Rusia a dus la desăvîrşire limbajul pictural al icoanei. În sec XV-lea şi XVI-lea Scoala rusă ajunge la apogeul sau artistic şi în timpul lui Andrei Rubliov se atinge perfecţiunea liniei, personajele sânt introduse în spaţiu, există o corelare între siluete şi fond.(Pag 74) După sec XVII-lea se instalează declinul, iconarii sînt influenţaţi de arta occidentală, în general arta bisericească se secularizează sub influente laice, reprezentările sînt lumeşti. După perioada iconoclastă prin hotărîrea Sinodului al VII-lea ecumenic se restabileşte cinstirea icoanelor.(Pag 40 călăuziri).
Toate artele, muzica, pictura, arhitectura s-au dezvoltat independent unele de altele şi totusi au format un întreg liturgic, au forme atît de variate de exprimare. Revelaţia are un conţinut ce descoperă lumina iar odată cu cuvintul rostit vine şi suflarea vie care este chemată.Tradiţia este cea care descopera lumina dar nici nu permite inerţii sau repetări mecanice. 


















Intru El era viată si viata era lumina oamenilor. Si lumina luminează în întuneric si întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 4-5)
 Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan, 8, 12).
 Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46).
 Dumnezeu este lumină si nici un întuneric nu este întru El (I Ioan1,5).
 Că oricine face rele urăşte Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. (Ioan 3, 20)



 
În căderile şi în înălţările sale omul e însoţit de îngeri, aceste fiinţe netrupeşti organizate în trei triade. Plafoanele baroce sânt decorate adesea cu copilaşi grăsuţi şi goi cu un adaos de aripi în albastrul unui cer minunat, sînt reprezentări în care imaginaţia artiştilor a dat roade.Îngerul stă în preajma omului, face parte din lumea nevăzută. Lumea îngerilor este lumea puterilor cereşti, este mai înaltă decât cea a văzută, cea pământeană. Textele liturgice le numesc înfricoşate şi grozave, vieţuind în slava ”întreitului soare” şi „Duhuri aprinse învăpăiate de focul Dumnezeirii” ei sânt mai presus decât toată începătoria şi stăpânirea şi puterea şi domnia”(Efes1,21). 
Pomenirea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil se sărbătoreşte la 8 noiembrie, data la care aceasta expoziţie a fost deschisă. În funcţie de treptele slujirilor sînt organizate în ierarhii şi apără creaţia divină de puterile duhurilor care căută să o distrugă. Arhangelul Mihail este o căpetenie a îngerilor el este reprezentat ca un războinic iar suliţa este un semn al demnităţii sale. Gavriil este cel ce aduce vestea bună Fecioarei Maria. Încă din sec al II-lea exista in catacomba Priscilei o reprezentare a Bunei Vestiri care nu s-a modificat esenţial ci doar în mici şi nesemnificative detalii. (2) 
Faţă de lumea pământeană arhanghelii şi îngerii luminii aduc mântuirea pentru cei ce vor să o moştenească. 

„Şi s-a făcut război în cer. Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul.Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el şi nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer” (Apocalipsa.12,7-9) 

"Îngerii sunt lumini spirituale secundare care îşi au lumânarea din lumina primară fără de început. Nu au nevoie de limbă şi de auz, ci îşi transmit unii altora propriile gânduri şi hotărâri fără să rostească un cuvânt " I. Damaschin
“Părintele bisericesc Sfântul Dionisie Areopagitul a împărţit îngerii în trei triade alcătuite din câte trei cete: serafimi,heruvimi şi tronuri, a doua domnii, puteri şi stăpânii iar a treia începătorii, arhangheli şi îngeri.” (2)(Pag 199)

“Cetele cele fără de trup dorind a le lăuda noi, aceştia de pe pământ , să urmăm cât se poate a lor sfinţenie, rugându-i ca pe nişte apărători şi păzitori să ne izbăvească de toată înşelăciunea nevăzutului vrăşmaş, pe noi cei ce îi lăudăm pe dânşii ca să aflăm milă”(Catismă cântată la praznicul zilei de 8 noembrie )

Întuneric sau lumină?…Credeam că ne-am consolat că putem distinge între zi şi noapte? Consolarea asta nu e decât un bandaj cu care de fapt nu acoperim rana ce sângeră ci proria noastra frică de ce poate fi mai rău…asta e consolarea! Întunericul este comod, liniştit, dar cea mai mică rază de lumină îl tulbură îngrozitor, mai rău decât lumina însăşi pentru că nu poate fi distinsă realitatea în deplinatatea ei ci numai aşa puţin, contururile, ca un eveniment ce nu poate fi descris printr-un singur cuvânt. Oamenii trăiesc foarte comod la adapost de glasul conştiinţei, al propiei conştiinţe. A ţine ochii închişi, nici rugăciunea nici lumina să nu se abată aşa ca un vînt de primavară…dar ce-ar mai fi pe lîngă el crivăţul iernii, ce-ar mai fi zbuciumul şi pentru ce? Pentru fapte eroice care rămân anonime, pentru artă şi pentru câte toate acelea de care ştim şi deserori ne facem că nu ştim….ca o listă de cumparaturi aruncată la coş.

Numărul condiderabil de icoane pictate pe sticlă aflat în patrimoniul nostru poate fi reconsiderat şi ca o bună bază de plecare pentru noi creeaţii cu respectarea în mare măsura a tehnicilor vechi, atît a desenului cît şi cromatic. De-a lungul timpului şi datorită schimbării gustului publicului pictura pe sticlă a fost aproape abandonată. Pe de alta parte perisabilitatea materialului suport în comparaţie cu lemnul a facut ca multe exemplare să fie distruse.
Liniile desenului sânt delicate, păstrează căldura mâinii care le-a trasat. Suprafeţele sânt tratate uniform şi egal făra valoraţii, pata este plată pentru a încărca cât mai puţin imaginea, trăsătură moştenită de la arta bizantină. Personajele ocupă un rol important, sânt plasate central într-o atitudine solemnă. Isus binecuvântând este înconjurat de vegetaţie, evident reprezentată într-o manieră stilizată. Verdele smarald al fondului este întrerupt de micile crenguţe de vâsc fiecare având trei fructe ceea ce putem înţelege că pictorul a vrut să facă aluzie la reprezentări mai vechi şi mai ermetice ale Sfintei Treimi.
Posibilităţile tehnice limitate ale picturii pe sticlă au facut ca artiştii să caute expresivitatea în forma desenului sau a tratării suprafeţelor delimitate. Cutele drapajelor sânt rezolvate linear, feţele personajelor nu au treceri sau întrepătrunderi de culoare. Inscripţiile sânt plasate deasupra personajelor. “Frumuseţea Prea Sfintei Fecioare nu este fizică ci duhovnicească. Frumuseţea fizică evocă emoţia fizică,în vreme ce frumuseţea duhovnicească evocă pocăinţă , evleavie şi iubire advărată. Frumuseţea duhovnicească o are Prea Sfînta Fecioară iar această frumuseţe se imprimă în icoanele ei ortodoxe, zugrăvite de oameni evlavioşi care au postit , au plasmodiat şi au trait într-o stare de pocainţă şi de curăţie duhovnicească.”  
(2)(Pag 186). Vestmântul Maicii Domnului, maforion negru intră în contrast puternic cu galbenul auriu aflat de jur împrejurul icoanei. În scena Naşterii Domnului personajele se înmulţesc, sub influenţa picturii baroce, doi dintre magii poartă coroane, ni se sugerează că acestea ar fi de aur fiind pictate cu un ocru deschis. În registrul de sus este reprezentat un păstor cântând la fluier având alături o oaie, am putea să înţelegem că pictorul ne arată că această scena a naşterii Domnului este plină de bucurie şi entuziasm, pe de altă parte are o mare forţă de expresivivitate. În centru steaua este foarte stilizată iar în stînga cei doi îngeri au mâinile încrucişate la piept sugerând o atitudine de semerenie şi recunoştinţă.
Prezenţa SF. Potir focalizează totdeauna atenţia privitorului. Tradiţia ecleziastă ne învaţă că potirul este păstratorul unei taine: esenţa Sf. Împărtăşanii, trupul şi sângele Domnului. În reprezentările iconografice nu apare singur dar este asociat Zilei Joia cea mare când a avut loc Cina cea de Taină. Prefacerea pâinii şi a vinului în trupul Domnului în timpul Sf. Liturghii este o taină care depăşeşte puterea minţii omeneşti şi deci înţelegerea noastră. Ritualul amestecării Sfintelor elemente în interiorul potirului are o semnificaţie simbolică care ţine de dogmatică.

Tema compozitiei Eul crucificat este crucea ca dublul simbol al eului crucificat, omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Forma crucii este impregnată în memoria noastră colectivă, se roteşte şi pluteşte desfăşurându-se în faţa ochilor noştrii pe neaşteptate până la cel mai mic detaliu. E o formă perfectă clară şi plină de forţă. Din inconştientul uman obiectul devine element indispensabil. Omul dotat cu raţiune se aşează totdeauna faţă de realitate într-o relaţie de cunoaştere. La această cunoaştere a ajuns prin mirare-admirare naturii pe care a divinizat-o, concretizandu-se prin rituri, obiceiuri, serbări şi diverse creaţii spirituale simbolice. Reproducând frumuseţea crucii ca obiect în sine abstractizarea devine inevitabil subiectivă. Universul real este transpus în spiritualitate, fiecare fragment este minuţios realizat şi nu se limitează la o tehnică superficială, colajul şi acryl-ul creează o impresie adâncă pe care experienţa şi cunoaşterea privitorului o face plină de sensibilitate. Prin repetarea,alăturarea şi recompunerea diverselor elemente a rezultat acest simbol al crucii. Compoziţia este extrem de tensionată pe toată suprafaţa lucrării cât şi mulţimea de contraste şi de efecte redă tocmai această stare de spirit.
Verdele este culoarea împlinirii, a împăcarii cu sinele, este culoarea vieţii.
Roşul este culoarea inimii înainte ca gândul devenit idee să ajungă zbor şi să se urce spre cer.
Crucea este expresia concretă a tainelor creştine, a slavei prin smerenie. Omul este o fiinţă divizată, pentru că este sfâşiată de pasiuni nu se poate împăca cu propriul destin.
Ce îi împinge pe oameni în conflict cu ei înşişi? În interiorul lor sînt două forţe. Între senzual şi spiritual este un conflict, păcatul este totdeauna cel osândit. Plăcerea lumească este greu de abandonat iar calea spirituală şi mai greu de urmat. 
Lumina foarte intensă este întreruptă de fâşii de întuneric, peste foiţa de aur sânt câteva pete şi linii de culoare puternică ce atrag mai întâi atenţia. Lumea exterioară este mai luminoasă sau lumea interioară din care începe viaţa? Realitatea are şi o ipostază negativă, căutarea îşi are tristeţea în explicaţii ce nu reuşesc să explice, în cuvinte şi idei ce rămân doar o pagină seacă de filozofie. Există în germinaţie o putere uriaşă, o măreţie.
Ce nu putem analiza cu mintea putem face cu inima.
Arta e singura suverană, au căzut imperii, s-au schimbat religii, ce ne-a rămas? Crucea e steagul creştinătăţii. Disputele religioase nu sînt pentru intelectuali. Minţi înfierbântate. Cruci arzând. Catedrale gotice. Convingeri. Schimbări. Spaimă. Clişee după clişee. Terorism. Fundamentalism. Ateism. Ameninţare. Cruciadele. Cavaleri. Teutoni. Franciscani. Inchiziţie......................Toate. Totul. Nimic. Lumină.

Locurile sacre sânt un dialog între om şi cosmos, percepându-le ca o întoarcere spre sine închisul reprezintă vastitatea deschisului. Adâncimea noastră spirituală este cea care poate face legatura între închis , mărginit şi deschiderea lucrurilor spre nemarginit , spre spaţiul mare, spre lumea mare şi infinită. Întreaga lume arhaică ne-a lăsat dovezi ale efortului creativ pe care l-au făcut pentru îmblînzirea spaţiului. Spaţiul pe care îl străbatem fie fizic fie mental funcţionează ca o acumulare de energii. Prezenţa obiectelor, a persoanelor sau a evenimetelor lasă halouri de emanaţii proprii, unele unde de lumină altele dîre de întuneric. 

Zidul nu e numai un obiect sau un spaţiu, este o delimitare, un obiect al conflictului dintre interior şi exterior. Spaţiul merge pînă la infinit, nu este limitat, spaţiul este universul. La fel gîndirea, percepţia, perspectiva din care se face o judecată sau o analiză, gândirea poate fi o deschidere a adîncimii spirituale. Spaţiul capată adesea semnificaţii, o simbolistică proprie, se identifică cu această acţiune are loc de obicei prin izolare, prin delimitare concretă. Acţiunea, trăirea, evenimentul pot fi înţelese ca delimitare a spaţiului dar nu a celui concret ci a reprezentarii lui mentale, a simbolizarii lui. Locurile sacre sânt un dialog între om şi cosmos, percepîndu-le ca o întoarcere spre sine. Izolarea de context şi ea ar fi un sens al zidirii.

Icar e un curajos sau un naiv ?
Există un timp al şansei, sentimente puternice legate de propria valoare, respectul de sine, desprinderea de bunurile pamânteşti dar şi de cele spirituale preluate. Uneori trebuiesc depăşite contradicţiile interioare. Icar este un personaj naiv dar care locuieşte în fiecare dintre noi, ne îndeamnă să pornim la drum cu curaj în căutarea luminii, a libertăţii lăsând în urmă sentimentele de teamă şi greutate. Unii ar putea spune »Şi-a făcut-o cu mîna lui..sânt atitea alte jocuri în care putea cîştiga »...
Evadarea din limite. Aventura sacrificiului.
 
Note bibliografice

1).Dionisie din Furna- Erminia picturii bizantine-Editura Sophia
2).Constantine Cavarnos- Ghid de iconografie bizantină-Editura Sophia
3).Miller, Timothy- Bucura-te de ceea ce ai- Editura: Humanitas
 


Un comentariu:

  1. va multumesc tuturor pentru comentarii indiferent care este continutul acestora

    RăspundeţiȘtergere